logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

 

Despre cum poate fi un meridian nu doar un pol geografic, sau viaţa de zi cu zi a unui român printre felibri*

 

logoNu ştiu dacă Ioan T. Morar, ajuns în Provence, şi-a clătit privirea în cerul albastru, sticlos şi dens al sudului Franţei, şi că el însuşi s-ar fi aflat la un moment dat în mijlocul unui glob magic, plutind, evident printr-un efort nu prea mare de imaginaţie, într-un spaţiu, azi, fără frontiere, între Alpi şi Mediterana, având în faţă Catedrala Sfântului Petru şi în spate un vechi apeduct roman. Dar parcurgând, în timp, „poveştile” apărute în revista timişoreană „Orizont”, tind să cred că da. Spaţiul occitan, lumea felibrilor lui Mistral şi Alecsandri, sunt o lume care a fascinat întotdeauna peregrinările culturale ale multor români. Cu siguranţă că şi el a fost fascinat cu asupra de măsură.

Ioan T. Morar nu este un glóbe-trotter. Și totuşi... Oferta Domniei sale, Șapte ani în Provence, carte apărută la Editura Polirom (2018), este un eveniment, cel puţin pentru palmaresul editorial al autorului. Citind cartea realizezi că autorul parcurge, e adevărat nu pe jos, un drum în sine. Meridianul este Provence, iar punctul de plecare, în acelaşi timp şi unul de sosire, este La Ciotat. Oraşul acesta devine o emblemă, o insignă puternic personalizată, strălucind puternic pe pieptul generos în sentimente al drumeţului, al călătorului, spornic în desluşirea cărărilor, într-un du-te-vino ca un pendul animat şi suspendat într-un punct anume, în sudul Franţei. Pendulul acesta devine o busolă a sudului Franţei în căutarea podgoriilor (mai exact a vinurilor), a miturilor devenite istorii adevărate, a personajelor, a personalităţilor nenumărate adunate la masa şi la ospăţul autorului care iată, la deplina lui maturitate, în deplina lui experienţă (de viaţă, de ce nu!) dovedeşte o satisfacţie aproape orgiastică a cunoaşterii a tot şi a toate, petrecând aici „cei şapte ani”, într-o experienţă iniţiatică, şi care cu siguranţă nu se va termina curând.

Mărturisesc, de mult nu am mai citit o carte care, pe măsura parcurgerii ei, să te incite la o lectură ca într-o sete ce se astâmpără prin ea însăşi. Șapte ani în Provence are calitatea descrierii unei călătorii în crepusculul unui Paradis.

Răzvan Voncu, care este un cititor mai mult decât profesionist, spune, imediat după apariţia cărţii: „ Șapte ani în Provence nu este o lectură de vacanţă sau de călătorie, ci mai degrabă o carte de înţelepciune. De înţelepciune agreabilă, a unui intelectual plin de umor, înzestrat cu măsură, care ştie să preţuiască diferenţa chiar şi atunci când îi simţi, în text, micile rezerve mentale. E o lectură plăcută, desigur, dar şi una care te pune pe gânduri, deoarece îţi înfăţişează o romanitate care a reuşit, trăind frumos şi echilibrat. Din romanitatea noastră aflată, parcă, mai mereu sub stare de asediu, Provenţa se vede ca un mic Paradis tangibil” („România literară”, nr. 34, 2018).

Stabilit într-un exil voluntar, după o scurtă experienţă diplomatică la Marsilia, Ioan T. Morar cu siguranţă că a avut revelaţia Paradisului acolo în Sud, înconjurat de mănăstiri, de palate, de castele, de esenţe bucolice unde viţa de vie se împreună cu lavanda, cu experienţe gastronomice venite, parcă, din altă lume. Autor de poezie, de proză, arădeanul din La Ciotat, se îndreaptă dinspre Șeitin, via Timişoara – Lugoj – Bucureşti – Academia Caţavencu – Divertis – TVR, cu o hotărâre puternic definită, spre Franţa. Aici, Marsilia, Tarascon, Arles, Avignon, Nîmes, Orange, Aix-en. Provence, dar mai ales oamenii, îl cuceresc definitiv. Autorul îşi duce, însă ca într-o trenă nostalgic-optimistă amintiri din ţară. Nu ezită să se bucure atunci când întâlneşte acolo mulţi români aşa cum, nu de multe ori oameni, peisaje, dar mai ales amintiri îl leagă de spaţiul românesc. Numeroase similitudini, legate de podgorii româneşti, de oameni, mulţi obişnuiţi, dar deosebiţi pentru autor, de spaţii culturale uneori ciudate şi surprinzătoare pot, şi sunt, cu certitudine continuităţi pe care autorul nu se sfieşte să le exprime. Istoria locurilor, de la tandemul Mistral – Alecsandri, la firescul întâlnirii cu Mihai Jorgulescu colegul de clasă al Regelui Mihai, toate converg spre o abia ascunsă nostalgie a locurilor de obârşie, unde un spaţiu românesc cu interferenţe multietnice ale ţinutului arădean se suprapun peste multietnicul provensal. Multiculturalitatea Provenţei este vădită. Influenţele italiene, corsicane, spaniole, catalane, sau cele din nord, bretane, îl fascinează.

Un alt focar al periplului provensal este întâlnirea pretutindeni a unei aristocraţii vechi, conştiente de valoarea şi de calităţile ei. Podgoriile cu vinurile lor sunt mai mult decât un pandant istoric elitist. Este, într-un fel, certitudinea că spaţiul din proximitatea La Ciotatului, oraş devenit pentru I. T. Morar, o Romă, un Vatican, are conştiinţa valorii lui istorice şi culturale. Aici, autorul împământeneşte o Românie ideală, o simetrie pe care autorul, cu multă greutate o ascunde. De fapt nu este o tăinuire, e mai degrabă certitudinea că reflexele lui româneşti se suprapun până la identitate cu acest spaţiu al Coastei de Sud franceze. La Ciotat este o urbe care ascunde taine ce se cereau a fi descifrate. Oraşul nu este pentru scriitorul român adoptat de Provence o imagine neapărat turistică, gen Nisa, Cannes sau Monte Carlo. Românul provensal are percepţia unui spaţiu altfel. Sesizează memoria culturală a teritoriului, cu monumentele, cu domeniile agricole, dar în primul rând cu oamenii. Oameni minunaţi, potriviţi mănuşă cu părerile noului lor vecin, concitadin şi prieten. Mai ales prieten.

Cartea debutează cu simbolul oraşului: pelicula cinematografică Sosirea unui tren în gara din La Ciotat, un film de la începuturile lui Lumiere, şi se încheie într-o notă deschisă: secvenţe rămase în subconştientul autorului ca o dovadă că imaginile cinematografice, virtuale, rămase pe retina sufletească se cer spuse, sau scrise într-o cheie a „scării”, l'esprit de l'escalier care, pornind de la o idee a lui Diderot, dă o replică prietenilor auditori, vrăjiţi de istoriile călătoriilor lui, şi care aşteaptă nesfârşite alte chei, alte interpretări ale periplurilor de tot felul, în istorii, în culturi, în amănunte aparent nesemnificative, dar toate definind nevoia de comunicare.

Să nu uităm de asemenea că Mircea Mihăieş, prietenul de-o viaţă al autorului, spunând despre carte, care fără a fi doar o „carte de călătorii”, întăreşte, în prezentarea de pe coperta a patra, premisa că tomul respectiv rămâne în primul rând povestea unei experienţe de viaţă, în acelaşi timp şi o asumare a unui trai departe de ţară: „Scriitorul ne invită să-i fim alături în căutările, în neliniştile bucuriile, speranţele, uimirile, perplexităţile, descoperirile sale. Aventurile acestui «om vechi într-o lume nouă» sunt cuceritoare naraţiuni îmbibate în exotic, ce se constituie în veritabile confruntări de mentalităţi, culturi, sensibilităţi şi tradiţii”.

Într-un interviu dat, nu cu mult timp în urmă, Ioan T. Morar, îşi explică sieşi, în aceeaşi măsură şi nouă, cititorilor lui, motivul „debarcării” voluntare în La Ciotat: „Revin în la Ciotat. În imaginarul nostru (cel puţin într-al meu), după Ovidiu la Pontul Euxin, orice exil trebuie să fie, undeva, pe malul mării, acolo unde te-a abandonat corabia celor ce te-au împins afară din cetate. Iar tu, exilatul, rămâi pe mal şi încerci să te adaptezi. Din acest punct de vedere, al situării pe un mal, La Ciotat e un loc ideal pentru exil, deşi eu nu am venit cu corabia, ci cu maşina, pe autostradă! Și nu m-a împins nimeni, am ales de bunăvoie acest loc” (Cristian Pătrăşconiu, Interviu cu ITM în „La Punkt”, 2017). Voluntariatul într-un exil poate explica dorinţa celui intervievat de a da o dimensiune uriaşă unui spaţiu locuit, pe o planetă din ce în ce mai fierbinte dar şi mai enigmatică.

 

* Ioan T. Morar, Şapte ani în Provence, Editura Polirom, 2018.