logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

 

„Care este viitorul viitorului?”

 

Manic Street Preachers, în traducere liberă Predicatorii Maniaci ai Străzii, este o trupă galeză de rock alternativ formată în 1986. Fanii folosesc foarte mult şi diminutivul Manics', adică Maniacii.

Avem de-a face cu un trio format din doi veri, James Dean Bradfield (vocal şi chitară, n. 1969), şi Sean Moore (baterie, n. 1968), cărora li se adaugă textierul şi basistul Nicky Wire (n. 1969). Din formula de început a făcut parte şi textierul şi chitaristul Richey Edwards. Acesta, după ce a dispărut în februarie 1995, a fost declarat decedat în 2008.

Albumul lor de debut, Generation Terrorists, a fost realizat în 1992 şi s-a vândut în peste 250.000 de copii. Stilul utilizat a oscilat între un punk-rock vioi şi un rock alternativ melodios. S-au remarcat single-urile Motorcycle Emptiness şi Little Baby Nothing – un duet al lui James Dean Bradfield cu actriţa americană Traci Lords, care, în adolescenţă, a fost o starletă a filmelor pentru adulţi.

Consacrarea deplină le-o aduce cel de-al patrulea album de studio, Everything Must Go. Lansat la 20 mai 1996, a intrat direct pe locul al doilea în topul din Marea Britanie (UK). A fost desemnat „albumul anului” la gala BRIT Awards, iar Manic Street Preachers, „cea mai bună trupă rock britanică” a anului. Discul conţine câteva mari hituri, cum ar fi: A Design for Life (ajuns pe poziţia a doua a topului britanic), Australia, Everything Must Go şi Kevin Carter (toate trei prezente în Top 10 UK). S-a vândut în peste două milioane de copii, fiind considerat unul dintre cele mai bune albume ale anilor '90.

This Is My Truth Tell Me Yours (1999) a fost primul number one al trupei în topul albumelor din Marea Britanie, poziţie pe care a staţionat timp de trei săptămâni. Chiar în prima săptămână după apariţie, s-au vândut 136.000 de exemplare. Single-ul If You Tolerate This Your Children Will Be Next a ajuns, de asemenea, până pe locul întâi al topului britanic. Textul piesei se referă la Războiul Civil Spaniol, la care au participat şi voluntari galezi alături de brigăzile republicane de stânga care luptau împotriva militarilor rebeli naţionalişti conduşi de Francisco Franco. Titlul a fost preluat de la un poster al acelor vremuri în care, sub un cer brăzdat de bombardiere, apărea un copil ucis. În partea de jos era scris: „Dacă tolerezi asta, copiii tăi vor fi următorii”. Cântecul a intrat şi în Cartea recordurilor (Guinness World Records), fiind single-ul number one cu cel mai lung titlu fără paranteze. Graţie acestui album, care mai conţine hiturile You Stole the Sun from My Heart, Tsunami şi The Everlasting, Manics a câştigat premiul de cea mai bună trupă rock a anului 1999, la Gala BRIT Awards.

În anul 2000, cei trei au înregistrat single-ul cu ediţie limitată The Masses Against the Classes. Acesta s-a vândut în peste 76.000 de copii în doar o săptămână după lansare şi a fost primul number one al secolului 21 din topul britanic.

Manic Street Preachers este primul grup celebru de rock care a concertat în Cuba. S-a întâmplat în 2001 la teatrul „Karl Marx” din Havana. Au fost primiţi, desigur, şi de către preşedintele Fidel Castro.

A urmat, în 2002, compilaţia Forever Delayed. Albumul conţine şi două piese noi, Door to the River şi hitul There by the Grace of God.

În noiembrie 2004 a apărut Lifeblood, cel de-al şaptelea album de studio, ajuns până pe locul 13 în topul din UK. A avut aprecieri mixte din partea criticii de specialitate. Totuşi, piesele Empty Souls şi The Love of Richard Nixon s-au bucurat de un real succes, ambele fiind number two în topul britanic de specialitate.

Mult mai reuşit a fost următorul album, Send Away the Tigers, lansat în mai 2007, care a ajuns până pe locul doi în UK Chart, unii critici considerându-l drept discul deceniului. Aici întâlnim marile hituri Your Love Alone Is Not Enough (un duet al lui James Dean Bradfield cu Nina Persson, vocalista grupului Cardigans), Autumnsong şi Underdogs.

Pe locul trei al topului din Marea Britanie a ajuns albumul Postcards from a Young Man, lansat la 1 iunie 2010, care conţine şi hitul (It's Not War) Just the End of Love.

Luna mai a anului 2013 a adus albumul Futurology, un nou număr doi în clasamentul britanic. Discul beneficiază de piese foarte optimiste, cu versuri inspirate, printre care şi Futurology şi Walk Me to the Bridge.

logoDupă o pauză de aproape cinci ani, la 13 aprilie 2018 au lansat cel de-al 13-lea lor album de studio, Restance is Futile. În prima săptămână după apariţie s-au vândut peste 24.000 de exemplare, discul ajungând pe locul al doilea al topului din Marea Britanie. A fost, de asemenea, bine primit de critică, beneficiind de recenzii pozitive şi evaluări bune. Astfel, allmusic.com i-a acordat trei stele şi jumătate (din cinci posibile), revista „Rolling Stone” – patru stele (din cinci), revista „New Musical Express” – patru stele (din cinci).

People Give In este piesa care deschide albumul. Se remarcă, în primul rând, printr-o instrumentaţie dată de un fusion melodios al violoncelului cu claviaturile şi cu chitara, al cărei riff uşor înfundat prefaţează corul. Acesta dă forţă cântecului, aşa cum doar cei trei Manic ştiu să o facă. Textul este cu referire directă la vârsta de mijloc, atunci când încep să apară primele semne ale îmbătrânirii.

„People get tired/ People get old/ People get forgotten/ People get sold/ People get sold// There is no theory of everything/ No immaculate conception, no crime to forgive/ Torn between the then and now/ Never really knowing the why and how”

„Oamenii obosesc/ Oamenii îmbătrânesc/ Oamenii sunt uitaţi/ Oamenii sunt trădaţi/ Oamenii sunt trădaţi// Nu există nicio teorie a tuturor lucrurilor/ Nicio concepţie imaculată, nici o crimă de iertat/ Rupt între atunci şi acum/ Niciodată nu ştim de ce şi cum”

International Blue a fost primul single al albumului şi a apărut încă din decembrie 2017. Piesa are un ritm super-alert rezultat din bucuria cu care James Dean Bradfield execută riff-urile de chitară. Dar şi interpretarea sa vocală, plină de entuziasm, ne aduce aminte de Design For Life, un mai vechi mare succes al Maniacilor din anii '90. Într-un interviu pentru thequietus.com, Nicky Wire mărturisea că această compoziţie a fost influenţată de artistul plastic francez Yves Klein şi lucrările sale vii, pline de culoare.

„ You wrote your autograph on the far side of the sky/ You recorded the falling rain but you never told us why/ You painted with fire only the ashes now remain/ The monochrome desire you left us too young to explain”

„Ţi-ai scris autograful pe partea îndepărtată a cerului/ Ai imortalizat ploaia torenţială dar nu ne-ai spus niciodată de ce/ Ai pictat cu foc acum rămâne doar cenuşa/ Ne-ai lăsat pe noi cei prea tineri dorinţa monocromă s-o explicăm”

Distant Colours, cel de-al doilea single al albumului, a fost realizat în februarie 2018. Ritmul dat de bătăile simple ale tobelor şi de sunetul sonor al chitarei este acoperit de vocea puternică şi, în acelaşi timp, caldă a lui Bradfield. Tot el este şi autorul versurilor, care se adresează politicienilor, cei care ne influenţează atât de mult viaţa de zi cu zi.

„I no longer know my left from my right/ Between your hopes and fears/ And my choice to decide/ So say what you want/ Break my heart a thousand times/ But it's still right here/ Will we ever survive?”

„Nu mai deosebesc răul de bine/ Între speranţele şi temerile tale/ Şi alegerea mea de a decide/ Deci spune ce vrei/ Îmi frângi inima de o mie de ori/ Dar ea e încă aici/ O să supravieţuim până la capăt?”

Vivian începe cu acorduri line de pian clasic şi chitară rece, asemeni unei balade. Treptat se instalează un ritm aspru de chitară, care duce melodia, din nou, spre un cor vioi şi melodic.

Conform unei postări pe facebook a lui James Dean Bradfield, textul este dedicat lui Vivian Maier, o fotografă americană din anii '50. Nicky Wire, autorul versurilor, a fost impresionat de calitatea celor peste 150.000 de negative descoperite recent într-un vechi studio din New York. Vivian, neavând parte de o viaţă personală, şi-a dedicat timpul artei sale. A fost, probabil, unul dintre cei mai buni fotografi-jurnalişti din toate timpurile. În ciuda faptului că nu a primit niciun feedback, nicio apreciere, nicio motivaţie, a continuat imortalizările pe peliculă. Doar dragostea ei enormă pentru fotografie a motivat-o să meargă mai departe.

„I've looked inside your soul but we never heard your voice/ Did we ever see beneath your disguise?/ The museums and galleries have become your home/ Would it mean that much if you were looking down?// Vivian, did you ever recognise/ All that history you never compromised?

„M-am uitat în sufletul tău dar noi nu ţi-am auzit niciodată vocea/ Am văzut noi vreodată sub masca ta?/ Muzeele şi galeriile au devenit casa ta/ Ar însemna mult să te priveşti şi în jos?// Vivian, ai recunoscut vreodată/ Toată această istorie pe care nu ai negociat-o niciodată?”

Cântecul Dylan & Caitlin a apărut şi pe single şi a fost lansat la 9 martie 2018. Versurile amintesc de povestea de dragoste dintre poetul galez Dylan Thomas (1914-1953) şi soţia sa, prozatoarea Caitlin Macnamara (1913-1994). Relaţia lor a fost tumultoasă, dragostea s-a împletit mereu cu ura, alimentată de alcool şi infidelitate. Totuşi, cei doi au rămas împreună până când moartea lui Dylan (la doar 39 de ani) i-a despărţit.

Melodia se bucură de participarea unei invitate speciale, solista galeză Catherine Anne Davis, mai bine cunoscută sub numele ei de scenă, The Anchores, titulatură cu care a colaborat şi cu celebra trupă scoţiană de rock alternativ Simple Minds.

Vocile lui Bradfield şi Davies se completează reciproc, pe măsură ce captează impulsul şi forţa unei relaţii intense, dar reciproc distructive.

„[James Dean Bradfield]

The blank page awaits/ Love has deserted and made/ A fool and a drunk out of me/ My wishes no longer may breathe

[The Anchoress]

Dylan don't leave me behind/ Love has divided and died/ The beauty still shines in your eyes/ America corrupted and lied”

„[James Dean Bradfield]

Pagina albă aşteaptă/ Dragostea a dezertat şi a făcut din mine/ Un nebun şi un beţiv/ Dorinţele mele nu mai pot respira

[The Anchoress]

Dylan nu mă părăsi/ Dragostea s-a scindat şi a murit/ Frumuseţea încă străluceşte în ochii tăi/ America te-a corupt şi te-a minţit”

Melodramatică şi pasională este piesa Liverpool Revisited, un tribut adus oraşului Liverpool, victimelor dezastrului de la Hillsborough din 1989 şi familiilor acestora.

logoLa 15 aprilie 1989, stadionul Hillsborough din Sheffield trebuia să găzduiască semifinala Cupei Angliei la fotbal între Liverpool şi Nottingham Forest. Jocul a fost întrerupt după numai şase minute, după ce în peluza ocupată de suporterii din Liverpool s-a produs o busculadă care a dus la moartea a 96 de oameni şi la rănirea altor 766. Tragedia a fost posibilă din cauza supraaglomerării, poliţia scăpând lucrurile de sub control.

Wire a scris versurile amintindu-şi acele zile triste din 1989 când, cu ochii plini de lacrimi, se plimba cu camera sa polaroid prin Liverpool, gândindu-se la lupta sfidătoare pentru dreptate a familiilor victimelor.

„As I wake to a sunset/ The light dances on the Mersey/ And I think of the 96/ As the tears fall down on me// And there is courage/ There is pride/ You can see it in your eyes/ Fight for justice fight for life/There are angels in these skies”

„Când mă trezesc la apusul soarelui/ Lumina dansează pe Mersey/ Şi mă gândesc la cei 96/ Iar lacrimile îmi curg şiroaie// Şi există curaj/ Există mândrie/ Le puteţi vedea în ochii voştri/ Luptaţi pentru dreptate, luptaţi pentru viaţă/ Există îngeri în aceste ceruri”.

O piesă duioasă este Hold Me Like a Heaven. Corul dă o notă în plus de muzicalitate şi tandreţe. Dragostea iubitei este un rai dumnezeiesc în care greşeala poate fi iertată, mai ales la vârsta a doua, atunci când memoria începe să slăbească şi încrederea de sine să fie afectată.

„So hold me, hold me, hold me like a heaven/ I want some faith and wanna be forgiven/ I wanna feel your divine intervention/ So hold me, hold me/ So hold me, hold me like I'm lost in your heaven// What is the future of the future?/ When memory fades and gets boarded up/ All the ties that bind have come undone/ Seconds of hate, tiny screams of love”

„Aşa că ţine-mă, ţine-mă, ţine-mă ca în rai/ Vreau puţină credinţă şi vreau să fiu iertat/ Vreau să simt intervenţia ta divină/ Aşa că ţine-mă, ţine-mă/ Ţine-mă, ţine-mă ca şi cum m-aş fi pierdut în raiul tău// Care este viitorul viitorului?/ Când memoria se ofileşte şi e bătută în scânduri/ Toate nodurile care leagă s-au desfăcut/ Secunde de ură, mici strigăte de dragoste”

Aşadar, Resistance Is Futile, cu cele 12 piese pe care le conţine, aduce acelaşi sound foarte plăcut, melodios, cu un James Dean Bradfield în mare formă muzicală – capabil să interpreteze riff-uri de chitară mai inspirate ca oricând –, cu coruri pătrunzătoare şi texte care caută stabilitatea în artă, în literatură şi, bineînţeles, în iubire.