POEZIE
Maria Pilchin (n. 26.01.1982, satul Răuţel, raionul Făleşti, Republica Moldova), universitară, poetă, critic literar, prozatoare, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în calitate de critic literar în 2013 şi în poezie în 2015. Cărţi: Zarathustra e femeie, Cartea Românească 2018, Poezie, Eros şi Putere, Prut, 2017, Realităţi poetice în zigzag, Junimea, 2017, Poeme pentru Ivan Gogh, Paralela 45, 2015; De mână cu Marele Joker. Eseuri literare, Prut Internaţional, 2013; Praguri critice, TipoMoldova, 2013. A publicat poeme, eseuri şi cronici literare în revistele România literară, Luceafărul de dimineaţă, Familia, Vatra, Metaliteratura, Contrafort, Revista literară, Sud-Est cultural, Viaţa românească, Tribuna, Scriptor, Hyperion, Dacia literară, Convorbiri literare, Ramuri, Ateneu, Euphorion, Zona literară ş.a. Este prezentă în mai multe antologii de poezie, proză şi eseu din Republica Moldova şi din România. Este deţinătoarea mai multor premii literare de prestigiu din Republica Moldova şi România
POEMELE MELE XENOLOGICE
oglinda
de fiecare dată în oglindă mă priveşte
aceeaşi faţă dialogul e mut e despre nimic
e doar o privire e perpetuul gest al lui narcis
şi totuşi de fiecare dată în oglindă mă priveşte
o altă fiinţă una care îmi ascunde mereu ceva
care ştie mai multe decât ştiu eu
privirea-i complice mă face să cred
că iarăşi a pus ceva la cale ca de fiecare dată
fiinţa cealaltă mereu m-a tras pe sfoară
nu poţi avea încredere în ea
ca în vara care a trecut
ca în aparenţele vârstei pe care o poartă
ca în zâmbetul şi ochii aceştia verzi de pădure
spre seară spre noapte spre somn
de fiecare dată în oglindă nu sunt eu
doar o arătare care m-a convins cumva
să o accept căci ar fi reflecţia mea prin adopţiune
casa noastră
în casa noastră lucrurile pur şi simplu există
les choses de la vie – e republica lor
călcăm timoraţi printre ele
să nu deranjăm să nu părem needucaţi
ocolim vorbim în şoaptă râdem cu măsură
de parcă doarme un copil
de parcă moare un bătrân
suntem o colonie a lucrurilor
lucrurile ne-au acaparat
lucrurile ne-au anexat
şi noi ca nişte incaşi stăm cuminţi
chiar şi patul uneori pare să fie ostil
ne înghite ca un zmeu în pântecele lui
şi ne pierdem acolo unul în braţele celuilalt
speriaţi şi tremurânzi că ar putea
să ne scuipe afară ca pe nişte sâmburi de caise
masa e stăpâna pe care nu o poţi refuza
mereu ştie ce şi cum avem de făcut
în dulapuri avem adunată viaţa noastră toată
amintirile stau pe rafturi şi în sertare
şi ne apropiem de ele ca la muzeu ca în arhivă
casa noastră cea de toate zilele
vizitatorii
când ne calcă ei pragul mi se pare
că suntem pe scena unui teatru
că jucăm nişte roluri într-o distribuţie ciudată
şi senzaţia e mai acută în fapt de seară
când aprindem luminile când umbrele cad oblic
când eu servesc masa şi tu îi inviţi alături
să guste să mănânce să bea
mâncaţi acesta este trupul nostru
beţi acesta este sângele nostru
şi dacă ne atingem cumva din întâmplare
frică îmi e că gestul pare lipsit de firesc
ca o bagatelă a cotidianului nostru domestic
şi că spectatorii nu vor gusta din el
că vor condamna această căldură a mâinii tale
că vor contesta tot ce însemnăm noi doi între noi
şi atunci par speriată tăcută gânditoare
ca în ziua primelor noastre atingeri
dar când pleacă ei şi teatrul se închide
când cade cortina şi hainele
nicio frică nu mai poate încăpea aici
casa e a noastră
clona
copilul nostru e clona noastră
repetă tot ce facem tot ce suntem
priviri şi gesturi uneori cred şi gânduri
copilul nostru e semn că amorul s-a întrupat
şi această întruchipare este
miracolul existenţei noastre
uneori am vise ciudate vise de groază
sunt fricile mele de mamă
maria legănându-şi pruncul
s-a gândit oare la o altă femeie
la care fiul ar putea pleca?
maria legănându-şi pruncul
s-a gândit oare la generaţiile viitoare?
maria pur şi simplu legăna
şi în atingerile ei era totul
nu poţi să ştii ce va fi mâine
dar ziua de azi clipa în care copilul este aici
te face să trăieşti întrupat
şi os din osul nostru să calce
iarba acestei lumi
şi firul ei să-şi ridice capul
spre a-l privi cum trece
templul
isus în templu aruncând şi alungând negustorii
într-o zi voi arunca din casa noastră
tot ce nu are vreo legătură cu ea
voi alunga musafirii pe care tot eu i-aş invita
voi înghide cu zgomot uşa
voi stinge lumina şi în şoaptă
o să vă povestesc despre lumini subacvatice
neguri de munte şi stele din ochi
o să gătesc ceva aşa încât
mireasma să umple camerele
o să vă chem la masă şi voi o să veniţi
ca nişte copii nerăbdători
voi mătura după asta toate gândurile
vorbele gesturile şi lucrurile inutile
şi va fi seară şi voi lăsa gunoiul într-un colţ
dimineaţa îl vom arunca la tomberon
şi vom înţelege că mereu o putem lua de la capăt
pasărea phoenix e angajată
la cleaning service
străinii
când a venit el şi a vrut să mă atingă
m-am închis ca o scoică
când a venit ea şi a vrut să te atingă
te-ai retras ca un melc
ceilalţi vor mereu să ne cunoască
ceilalţi vor mereu să guste din noi
cum ai bea cvas sau lapte
cum ai mânca pere caramelizate
frica cea mare e să nu ne calce
să nu ne strivească cochiliile
barbar şi fără scrupule
să nu râdă apoi şi cu chiote
să strige că ne-au deschis lumii
de aceea ne retragem în mările noastre
tragem oceanele lumii peste noi
şi visăm că tu eşti un melc
şi eu sunt o scoică
de care nu s-a atins niciun străin
şi doar căluţul de mare zămislit de noi
ştie cum ne deschidem