logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Felix Nicolau

critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

 

Figuri ale marxismului vestic transferate în est*

 

logoPentru mine este evident că Patimile doamnei ministru. Istoriile care nu se repetă este cel mai bun roman al lui Bogdan Hrib, dintre cele pe care le-am citit. Îmi fundamentez această afirmaţie pe multiplele calităţi ale cărţii: încărcătură istorică, cosmopolitism, diverse unghiuri de atac narativ, naraţiune dialogică, ba chiar heteroglosică, scriitură eficientă ş.a.m.d.

Acest al cincilea volum din seria Stelian Munteanu este în intenţie un thriller iar în realizare artistică şi profunzime psihologică un roman mainstream. Acţiunea debutează pe 30 de cembrie 2013, la Copenhaga, cu descoperirea unui bătrân împuşcat în inimă. Premisele suspansului sunt solid formulate, dar mai ales sunt dublate de o bună cunoaştere a contextului socio-geografic, a istoriei şi a vieţii în general: „în ţările nordice se vorbeşte mai puţin. Aici doar clima vorbeşte”.

Punctul de plecare este Christiania, „oraşul liber” din oraşul Copenhaga, locul unde se poate practica o boemă cu diverse ingrediente (sau, mă rog, se putea, dacă mă iau după clipurile cu razii ale poliţiei, postate pe Facebook).

De la acest moment cronologia este complet „deregularizată” pentru a se putea crea un labirint biografic reconstitutiv. Mai întâi, suntem în Berlinul din 2013, unde harta străzilor este minuţios desenată. Se vede că romanul este scris de un om al călătoriilor. Inserţiile autobiografice, mereu prezente în scrisul lui B. Hrib, sunt transparente petru cine îl cunoaşte binişor pe scriitor. Aici va fi lupta dusă cu autorităţile pentru menţinerea pe piaţă a Editurii Trident: „Totul pare atât de inutil. Toată agitaţia. Încercarea de a le rezolva pe toate. Încercarea de a înota împotriva curentului, de a mai salva ceva”. Firesc ar fi să avem, în atare condiţii, un roman al acediei. Nici vorbă! Protagonistul va fi mereu în criză de timp, în criză familială, în căutarea „salvării lumii”. Prezentul, mai ales cel românesc, intervine peste tot, ţesătura narativă devenind un mix istorico-sincronic: „Ai grijă unde îţi ţii telefoanele, ai grijă ce vorbeşti. Big Brother DNA te ascultă [...]...poporul trebuie să fie bine informat, poporul trebuie să vadă, poporul trebuie să devoreze cătuşe şi mitraliere, şi tone de dosare...”.

Aşadar, ficţiune şi non-ficţiune amestecate continuu cu plecare în Christiania, o bază militară deszafectată şi ocupată de hippies în 1971. Discursurile sunt şi ele întreţesute, amestecate, însă important este filmul acţiunii, desţelenirea unei istorii recente alambicate şi portretistica sofisticată. Iată un extras din portretul făcut lui Anton Demetriade, poliţist cosmopolit: „Nu vrea să facă o mare carieră, va fi avansat la termen, nu la excepţional. Poartă blugi şi sacou, foarte british, având un aer de profesor universitar. Nu bagă în seamă cum cad ca spicele diversele prezenţe feminine cu care poartă conversaţii, doar pentru că le priveşte fix cu ochii lui bleumarin-violeţi foarte deschişi. Este familist convins şi bărbat de casă”. Sănătos este că aceste pasaje hollywoodiene, cu supereroi domesticiţi sunt contrabalansate de altele intimiste, la modul mimetic comun: „E duminică. E vreme de hygge. Cum o putea oare să le explice”. Hygge ar intra în categoria cuvintelor pe care fiecare popor crede că le posedă doar el: dor, saude, lagom.

În iunie 1944, pilotul Tudose, membru al forţelor RAF, este doborât undeva în Normandia. Va fi salvat de o franţuzoaică ce îi va deveni iubită, fireşte. Pe 30 decembrie 1947, când comuniştii se vor fi instalat confortabil în România, va reveni şi el, ca un fel de mesager al comunismului francez. Faptul este perfect plauzibil, dacă ţinem cont că un intelectual de marcă s-a repatriat în aceeaşi perioadă pentru a deveni un fel de aghiotant cultural al Anei Pauker.

Tudose va fi studiat apoi după douăzeci de ani, în 1968, anul revoltelor de factură marxistă din Franţa. Numai că el e acum ferm însurat în România, cu copii, locatar al unui bloc vizavi de Şoseaua Căţelu. După douăzeci şi unu de ani de la repatriere, fost om al lui Dej, iluziile privitoare la democraţia comunistă s-au spulberat. Idealismul s-a transformat în precauţie şi scepticism. Nu îl mai impresionează nici comuniştii spilcuiţi, de fapt cei mai periculoşi: „Îl priveşte chiorâş pe Doruţiu. Nu ştie când şi cât vorbeşte serios. Şi nici dacă şi el joacă la două capete. Care or fi alea? Un securist spion, cu o bună educaţie, cu limbi străine, cu oarece putere prin sferele mai înalte şi cu multe contacte peste graniţă”.

Şi iată-l în 1972, în Copenhaga, punct din care nu mai am de gând să mai urmăresc povestea, din respect pentru suspans.

Ceea ce contează este că B. Hrib se ridică fără probleme la nivelul maeştrilor prozei thriller şi detectivistice. Dincolo de menţinerea suspansului, ies în evidenţă rafinamentul şi cunoaşterea perfectă a pârghiilor narative. Romanul are gust, savoare şi expresivitate. Adâncimile psihologice nu lipsesc nici ele iar cunoaşterea culturală mediată, dar şi cea nemijlocită a istoriei recente îi asigură romanului o latură de letopiseţ. Dulci et utile, aşadar, preceptul clasic care implică şi excepţionale calităţi de observator al detaliilor care fac diferenţa.

 

 

* Bogdan Hrib, Patimile doamnei ministru. Istoriile care nu se repetă, Editura Tritonic.