LECTURI PARALELE

Carmen Neamţu
eseisă, Arad

Confesiunile lui Zorro, bănăţeanul*

Recunosc că îmi plac cărţile de interviuri şi numai pentru că, citindu-le, viaţa devine parcă mai densă. Descoperi împreună cu intervievatul o întreagă lume (care îţi poate fi străină sau o recunoşti prin ochi proaspeţi). Confesiunile te pun pe gânduri. De fapt, te ajută să fii unde n-ai fost, să trăieşti ce n-ai putut trăi. E ca şi cum ai privi prin gaura cheii în buduoarul invitatului: copilărie, maturitate, prietenii, decepţii, curaj asumat, tristeţi or avânturi trăite ori amânate. Un soi de jurnal provocat de curiozităţile intervievatorului, la capătul căreia „bătrâneţea nu e o stare” (p. 147), ci mai degrabă „o persoană care se instalează pâş-pâş în tine, acolo unde ai fost tu cândva”.

Cartea de acum, provocată de insistenţele scri itorului-jurnalist Robert Șerban, este dincolo de un amplu interviu (o felie apărând în 2016, în „Banatul Azi”) o pagină de istorie literară trăită, recuperată acum prin mărturisirile unuia dintre protagonişti: Viorel Marineasa. Îl descoperim pe scriitorul, pe editorul, pe publicistul, pe activistul civic V.M. Sunt pagini de recuperare a unei epoci literare, redate cu umor şi povestite cu atenţia la detaliul reportajului-portret jurnalistic.

Viorel Marineasa povesteşte cum „s-a apucat de poezie din lehamite” (p. 14), îmbrăţişând pseudonime (Voilav Vidul sau David Călin) căci „încă de la început am fost speriat de bombe. Mi-am dus cea mai mare parte a existenţei în ipostază de timorat. De ins sortit eşecului. Mă protejam cât de cât sub pseudonim în caz de daune serioase”. (p. 22) Aflăm care era atmosfera literară în cenaclurile din spaţiul timişorean al anilor `70: „Dezbaterile astea de birt despre literatură şi iarăşi despre literatură, începută pe la trei după-amiază se prelungeau nepermis de mult, Sigur că nu rezistau toţi, dar întodeauna rămânea un stol consistent care se muta la careva acasă ori în subsolurile ce adăposteau cazanele de încălzire centrală. Cimitirul era un loc posibil de retragere, dar aşa ceva se întâmpla de obicei cu prilejul unor serate bine puse la punct, când aprovizionarea cu băuturică se făcea după grafic, iar muzichiile ce urmau să ţâşnească din casetofon trebuiau atent selectate (Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Ceaikovski). Mai mult se cere ales cadrul, anumite alei, anumite cruci, anumite morminte, anumiţi arbori. E adevărat, la un moment dat, organizarea îşi pierdea coerenţa, iar improvizaţiile tot mai îndrăzneţe riscau să-i deconspire pe actanţi. Se aciuse printre noi şi un judecător, Marius Proks, dar nu pentru a ne băga la bulău, ci pentru a se impregna de mistica ad-hoc, una cam departe de canoane; în zilele noastre este un fervent catolic bun custode al credinţei părinţilor săi”. (pp.35-36) Ce vremuri! Mă gândesc la tinerii studenţi filologi şi nu numai de azi şi la preocupările lor în ale cititului!

Iată şi o mărturisire-document din vremea profesoratului la ţară, o perioadă deloc lejeră: „Veneam de două ori pe săptămână acasă, ca să mă aprovizionez (în sat nu găseai decât ouă de la babe, le preparam în fel şi chip, până m-a apucat scârba, nu şi hepatita, care-a survenit mult mai târziu) şi să-mi văd copilul. În primul an, nu am avut lemne, aşa c-am adormit acoperit cu duna. Sub ea transpirai din gros, scoteai câte-un fragment de mână ori de picior şi îngheţa pe loc. Asta a fost frumos, nu acolo era buba. Ţaţele ne-au mâncatără, ţaţele învăţământului aflate pe poziţii, ele nu voiau domnişori si domnişoare de la oraş, doar una accepta băieţii cu condiţia să presteze bine” (p. 49). Revenit la urbanitate, V.M. e angajat metodist la Casa Studenţilor din Timişoara, la doi ani după Tezele din iulie 1971 ale lui Ceauşescu, şi trăieşte din plin în şcoala de gazetărie ce se naşte în jurul revistei „Forum studenţesc”. Iată cum portretizează momentele Revoluţiei din 1989, într-un text savuros, Tulumba din Bega: „V-aţi găsit să-i cântaţi în strună unui popă bozgor. În plus, anus contra naturii, l-aţi omagiat cu Deşteaptă-te române. Nu vi-s normali. Or să vă culeagă băieţii cu ochi albaştri unu câte unu. Ce aţi obţinut? Credeţi că de mintea voastră ca curu depinde rezolvarea problemei? Aici îs angrenaţi ăi mai mari dintre cei mari de pe planeta asta. Când dau ei semnalu` atuncea se-ntâmplă ce treabă să se-ntâmple. Io n-am pierdut vremea, am stat la coadă la şoncă şi la clisă cu pensionarii, or băgat ăştia marfă erşte clas pe la toate măcelăriile. Dacă au băgat, am găsit oportunitatea. Cine ştie cum o să fie când o să pornească represiunea, io am frigideru` asigurat. Nu este nimica bun, îţi garantez. N-aţi nimerit poporul potrivit. Au toate instrumentele ca să vă termine. (...) Dacă-şi puneau mintea, făceau rambo cu voi. Asta urmează în cazul că nu-şi bagă populaţia minţile în cap. Dar n-o să mai fie timp. Dispari dracului undeva la ţară sau mai bine retrage-te în codrii, în fundul Moldovei. Unde ţi-o fost capul? (...) Ăsta e un avertisment ca de la havăr la havăr. Da` să iei act că prietenia noastră s-o cam gătat. Te-as sfătui să-ţi revii, da` nu cred că mai îi cazu`”. (pp. 117-119)

La capitolul ce crede Viorel despre Marineasa, acesta mărturiseşte că este „un prozator virtual, unul care nu şi-a dus proiectele nici măcar până la jumătate, un prozator bun însă doar potenţial”. Găseşte şi explicaţii: slujbele halitoare de timp, boema stearpă şi năucă, pu turoşenia, inhibiţiile, angrenatul în civisme etc. „Până la urmă, şi ăsta-i un mod de a sta în literatură – în postura de «ce ar fi putut să fie»”. (pp.97-98) Un sfert de veac a durat povestea (până în vara lui 2015) editurii Marineasa, care a scos peste 1500 de titluri după anii ‘90.

Deşi recunoaşte că „se pune greu în situaţia de a scrie”, ficţiunea e bună „ca să nu te tâmpeşti”. Căci avem tentaţia să ne cantonăm în manii, să ne angrenăm în pasiuni mărunte, care te secătuiesc spiritual. Scriind (mai ales dacă «îţi iese»), te crezi un fel de Zorro care-şi râde de mediocritate şi care face dreptate pentru o felie de lume (fie ea fictivă sau uitată).

* Prozator din silă. Viorel Marineasa în dialog cu Robert Şerban, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2017, 174 p.