LECTURI PARALELE
Constantin Butunoi
poet, Arad
Viaţa într-o poveste pe capitole*
Poetul şi eseistul Cassian Maria Spiridon are o carte de vizită impresionantă. De la debutul editorial (1985) cu Pornind de la zero, a publicat peste 50 de volume de poezie, eseistică şi publicistică. Pentru creaţia sa a fost răsplătit cu numeroase premii şi este tradus în peste 20 de limbi străine.
În prezent este director al revistei „Convorbiri literare” şi conduce Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor, în calitatea de preşedinte. De profesie fiind inginer mecanic, până la revoluţie a îndeplinit diferite funcţii în domeniu.
Într-un interviu, referindu-se la schimbarea bruscă a activităţii sale, a afirmat fără echivoc: „…a fi scriitor nu este o profesie, ci o vocaţie. Cred că un scriitor este prin definiţie un autodidact. Dacă are vocaţie, restul construieşte singur.” Şi fiind ieşean (n.1950) nu putea să nu se lase fermecat de lumea poeziei unde a devenit o personalitate remarcabilă.
Critica de specialitate îl consideră un poet al singurătăţii cu particularităţi care se înscriu în zona generaţiei optzeciste. Lucid şi discret meditează asupra existentei uneori în termeni şi formule ce ţin de profesia sa. Când abordează relaţiile cotidiene recurge la antilirism şi nu-i sunt străine ironia şi autoironia.
În noul său volum, Cu gândiri şi cu imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018, poetul ne face părtaşi la o poveste de viaţă organizată pe capitole ce vizează ţinte bine stabilite. Motoul luat din Eminescu, de altfel şi titlul volumului, ne dau relaţii despre intenţiile autorului.
Conceput după datele unei călătorii interminabile, în primul capitol intitulat „fusul încrestat”, poetul îşi expune crezul existenţial metaforizând moderat, eliminând riscul calofiliilor ieftine şi ca noutate, faţă de alte volume, exprimarea poetică conţine termeni biblici: „păşim precum Isus/ călcăm pe ape/ spre mântuirea ce va fi să fie/ încătuşaţi de nesfârşite patimi/ şi pocăinţe/ nu totdeauna pe măsură/” (p. 19); reuşitele sau nereuşitele în legătură cu existenţa sunt în atenţia divinităţii: „poate şi Domnul stă în aşteptare/ să vină/ să urce la El/ sufletele încercate/ pentru viitorul care vine/ sau care a trecut/” (p. 13); sau în modalitate expresionistă amintind de Blaga: „o! voi brazi/ şi triste zade/ scuturaţi atâtea frunze ace/ pe morminte/ un dans cântat de o vioară/ cine poate să plângă/ pe acest pământ/ e viu/ încă viu/ şi cere din nou un pahar/ din vinul ceresc/” (p. 32); emblematic în acest sens este poemul fusul încrustat (care dă şi titlul ciclului) din care cităm: „acum vom face zgomot/ în fapt pentru nimic/ doar către smintirea de inimi amorfe/ şi minţi încremenite/ spre trezirea/ trupului în care duhul îşi are adăpost” (p.30).
Meditaţiile continuă şi în cel de-al doilea capitol intitulat întunecate catarge, din cadru nu lipseşte natura, iubita şi alte elemente producătoare de nostalgii: „vezi vântul cum smulge/ una câte una/ frunzele/ din ramuri/ precum din pomul vieţii/ zi şi noapte/ timpul ţi le ia ofrandă/” (p. 35); marea care „îşi dă sufletul pe ţărm” este o gazdă bună pentru efuziuni sentimentale: „doar noi doi/ fără lună/ îmbrăţişaţi/ ascultăm pescăruşii/ alunecăm din strigătul lor/ în strigătul nostru/” (p. 40); dragostea apare cu sfială, tentele erotice sunt sugerate: „în care iarbă/ culcăm ale noastre trupuri/ cînd mîna peste mînă aşezăm/ şi pieptul întâlneşte sînul/” (p. 51) sau „s-asculţi cu draga ta în braţe/ greierii în seara răcoroasă” (p. 44); note aparte dau poemele cu iz de pastel precum: mînă în mînă, cricul zilei, printre nuferi etc., cităm din ultimul „salcia cu botul larg de frunze/ aşezat pe ape/ se adapă/” (p. 46); remarcabil este poemul, l-aş numi de viziune, „întunecate catarge”, care produce un anumit colorit întregului ciclu: „ o pasăre neagră taie/ dunele ridicate de viscol/ trupuri electrice/ se strecoară printre propileele nopţii/ (…)copacii/ întunecate catarge/ înfipţi în cuprinzătoare zăpezi/ paznici muţi/ în iubire” (p. 58).
În capitolul al treilea (încărcatele nopţi), inspiraţia tot mai liberă şi libertină poartă poetul prin locuri neaşteptate, ceea ce-l face să exclame: „de mine nu voi să mai ştiu/ nici de-al primăverii rost” (p. 65); motivele poetice sunt tot mai diverse ca în geografie (p. 66), totuna cu pământul (p. 69), copiii plâng la fel (p. 72), tigru la vânătoare, gândesc la versuri otrăvite (p. 79) etc., sub aspect tematic ciclul apărând eterogen; conştientizarea pericolelor existenţiale este prezentată ca un semnal de alarmă: „să trăieşti cu neantul la uşă/ cum ai trăi ceas de ceas/ alături de un tigru flămând şi costeliv/ şi tu/ eşti pregătit să deschizi largă/ intrarea/” (p. 84); notaţiile simple amalgamate cu imagini suprarealiste dau efectele deosebite prin care poetul îşi alungă angoasele: „lebede de aer/ cu prelungite gîturi/ plutesc printre fîneţe” (p. 86) sau „stai cu cenuşa pe limbă/ cenuşă copleşită/ de atâtea glaciare înfrângeri/” (p. 87).
În aceeaşi modalitate sunt alcătuite şi poemele din cele două capitole cu care se încheie volumul, respectiv: condeiul de lacrimi şi sînt cuvinte, în final redau, din primul, un poem integral: „trei coşuri înalte de fum/ străjuiesc marea/ stinghere/ părăsite/ doar ele depun mărturie/ că acolo a fost un cîmp/ populat de uriaşi/ scuipînd flăcări/ degete lungi/ siluetele lor/ se profilează pe cearceaful norilor/ printre numeroase edificii urbane/ sînt astăzi monumente” (p. 102).
Pentru oricine va parcurge cartea, o întreprindere nu chiar uşoară, efortul îi va fi pe deplin răsplătit.
* Cassian Maria Spiridon, Cu gândiri şi cu imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018