LECTURI PARALELE
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad
K. Ariciul lui Kafka*
Titlul textului de mai jos ar trebui să rezume, dacă nu litera, atunci spiritul acestei cărţi*.
Călin-Andrei Mihăilescu, atunci cînd scrie, pune, iar şi iar, întrebarea: ce a fost la început, cuvîntul, sau povestea?
Altfel spus, avem cuvinte fugărindu-se, hîrjonindu-se, scoţînd scîntei (sau aşchii), dînd mai departe naştere unor sensuri ce se agregă ulterior sub forma unei istorii, sau aceasta există de la bun început, ca un bloc masiv de piatră, care trebuie lovit cu altă piatră, pentru a căpăta formă (şi sens)?
Sau, în alt scenariu, o ţintă, pe care o vede ochiul, prin cătarea şi înălţătorul armei, acesta din urmă potrivit conform distanţei aproximative faţă de ea. Ochiul transmite informaţia creierului, care mai ia în calcul traiectoria glonţului, viteza acestuia, eventuala viteză a vîntului, viteza de deplasare a ţintei şi transmite un semnal degetului care apasă lin pe trăgaci. Trăgaciul eliberează cocoşul, care loveşte capsa, care face să explodeze pulberea din interiorul tubului, care propulsează glonţul prin ghinturile ţevii, apoi, cu o mişcare circulară în jurul axei sale longitudinale, pînă la ţintă. Pe care o loveşte. Sau nu. În primul caz, urmează jupuirea blănii pentru a fi pusă pe jos în faţa şemineului, împăierea, pregătirea coarnelor sau a capului ca trofee. În cel de-al doilea, se ia totul de la început. acesta ar putea fi un rezumat al muncii scriitorului, mai precis, al relaţiei lui cu realitatea. La Călin-Andrei Mihăilescu, bineînţeles că lucrurile nu merg aşa, pentru că ar fi mult prea simplu.
De pildă: luăm un obiect, însufleţit sau nu. Luăm o succesiune de evenimente, care, cumva, implică lucrurile de ma i sus. Le aranjăm, le rearanjăm, constatăm că deja altcineva a făcut asta înaintea noastră, demontăm totul, şi totul începe să arate ca nişte cioburi pe podea, pe care, dacă avem răbdare şi le reordonăm, ca pe un puzzle, compunem peisajul pe care îl vedem prin fereastra spartă. Sau altul, mai aproape sau mai departe în ceea ce priveşte asemănarea:
„Nu poţi să faci o poveste din asta. Poveştile sînt pentru muribunzi şi pentru exilaţii care pleacă unde văd cu ochii, numai să nu se adapteze şi să trebuiască să renunţe de bunăvoie la corpurile lor. Poveştile sînt pentru cei slabi, ori pentru fraieri ca sultanul pe care Şeherezada l-a tot momit cu istorii pînă cînd acela, ca să scape de gura ei, a luat-o de nevastă. Dar noi sîntem puternici, sîntem noi, sîntem digitali şi trebuie să ardem în acid instinctele strămoşilor noştri analogi. Mai cu seamă instinctul de a trafica dorinţe prin poveşti”.
Sau, ca să dăm o aromă de justificare titlului acestui text, şi asta fără a invoca povestea titulară, Afka, încă o povestioară:
„La vremea lui, bunicul era faimos pentru sentinţele lui scurte şi bine găsite. Tatăl lui fusese, pur şi simplu, faimos, dar bunicul l-a întîlnit odată pe Kafka într-o gară. «Kafka era bărbat elegant», spunea tataie. «Kafka zicea că sentinţele nu bune. Că ele muşc.» Tataie a stat doi ani la puşcărie pentru că i-a tras o palmă lui Kafka şi după aia i-a mîncat pălăria ca să-i distreze pe călători. Era un tip iute, şi hîtru – mare scamator. De cum a ieşit de la puşcărie, a şi început să bată tîrgurile din Ardeal şi din Boemia şi din Sudeţi, istorisind păţania cu Kafka şi cu pălăria. Făcea destui bani ca să mănînce şi să ajungă pînă la următorul tîrg. De la el a rămas o vorbă în familie că «Toate tîrgurile sînt la fel, chit că seamănă cu altul şi cu celălalt». Bavarezii, însă, l-au plătit cu beri, aşa că ficatul bunicului s-a topit repede, mult prea repede pentru un om atît de faimos”.
Deci: poveşti repovestite. Re-repovestite, nu prefixul reiterat de n ori. Şi de multe feluri. Cel preferat pare a fi povestea de colportaj, povestea-vehicul al unor legende urbane. Sau, mai concret, cu iz conspiraţionist (să zicem, Lîngă hipnocentrală ori, rescriind literatura de la originile ei, adică poemul homeric, recenzia imaginară la o operă apocrifă, Penelopeea, de Atrius din Abdera). De – şi re -construite, pentru uzul scriitorului amator de glorie rapidă, Cum să scrii un roman de succes, ca şi colecţiile de începuturi şi finaluri de cărţi, ori, de altfel, întreaga secţiune Părţi de cărţi. Culmea metatextului, în aceeaşi cheie, e recenzia-raport informativ, semnată Gen. ret. Izan da Otio-Moiravais şi Cabo Fistera, tradusă de Bogdan Marius Fiştenpreajmă, AFKA, de Călin-Andrei Mihăilescu. Despre care se poate afirma în deplină linişte: sînt scriitor şi nimic din ce e literar nu mi-e străin.
Pour la bonne bouche, fragmente din Bucureşti 2099, o viziune postapocaliptico-budai-deleniană:
„– Totuşi, de ce s-a mutat capitala?
– Plecaseră prea mulţi după toate alegerile alea aiurite şi colapsul economic din anii 20-30 şi după ce securiştii au început să conducă ţara pe faţă în legea lor secretă. Au plecat oamenii; mai ales în vest, dar şi în Scandinavia. Cînd populaţia a scăzut sub zece milioane, Bucureştiul a devenit un moft prea scump. Şi experimentul ăla cu hipnocentralele îi făcuse pe mulţi să dispară de pe faţa pămîntului. Dispăruseră librăriile, cinematografele, şcolile, spitalele – a dispărut şi capitala. Au rămas bisericile, dar nici astea nu mai formează demult o reţea… O vreme au bîntuit sataniştii, ăia care strigau «Să mai apară o dispariţie!» Şi Frăţia Antenorilor, care a făcut prăpăd după cutremurul din '42. […]
Regii. Regii sînt puternici […] Cu nici unul nu te pui, nu că ar ajunge turiştii la ei. Fiecare îşi are baza de putere în clanuri de sînge şi în mafii straşnice. Doar Patriarhii din Mihai Bravu sînt altfel – cică ar fi o sectă secretă, comandouri de popi mineri care atacă doar noaptea. Sînt greu de cucerit – se ascund în pivniţe şi nu au sediu central”.
*Călin-Andrei Mihăilescu, Afka, Tracus Arte, 2018.