LECTURI PARALELE

Domnica Pop
poetă, prozatoare, Arad

Un punct canonic*

Poezia lui Geo Galetaru se materializează aici, dar se întîmplă în altă parte, într-o zonă atemporală, într-o zi fără nume pe care autorul o aşteaptă ca să afle de unde vine, şi în întîmpinarea căreia se pregăteşte în acest plan, prin propriul antrenament mental de întîmpinare.

După ce i-am citit cartea Fotografia unei duminici amânate, apărută la editura Eurostampa, a trebuit să fac uz de animaţia realităţii înconjurătoare ca să mă extrag din zona intimă în care am pătruns, în concepţia poetului, idealistă, unde i-am identificat şi propria evadare şi izolare din „...acest amalgam asurzitor al exigenţelor...” cum citim în poemul Nu te speria (p. 128).

Cartea are două părţi consistente: Momentul zero şi În afara memoriei, între care autorul îşi caută calea de echilibru din perspectiva poetului, şi nu a omului fizic pe care îl cunoaştem. Titlurile poemelor sînt scrise cu majuscule, în sinonimie comparativă cu forma lui de conştiinţă.

Poezia lui Geo Galetaru este o curgere liniştită de cuvinte ca o expresie a victoriei destinului său într-o colaborare permanent împăciuitoare cu geografia plină de capcane a realităţii, aşa cum am descoperit la începutul poemului Cineva va veni: „ cineva va veni/ şi va pune la loc/ prăpastia şi timpul” (p. 174).

La fel de clar şi firesc vine şi întîmplarea sub diferitele ei forme în fiecare poezie a autorului: un fluture, o flacără, un copil anonim şi chiar anarhia de care ştie să se detaşeze găsindu-şi scăparea pe vîrful unui ac, aşa cum putem citi la finele poemului Nu mai pot merge: „...nu mai pot merge/ apologia cercului desfigurări repetate/ joaca de-a imperfecţiunea/ pe un vârf de ac/ las un semn/ sunt liber” (p. 116), iar cu acul acesta ne vom mai întîlni în cartea sa.

Poetul Geo Galetaru nu scrie poezie pentru cărţi, ci pentru echilibrarea proprie necesară ca factor de stabilitate a interacţiunilor lui în lumea unde, perpetuum, oamenii îşi schimbă stările în funcţie de cauze aşa cum şi culorile îşi schimbă nuanţele în raport cu lumina. Poetul, prin cuvîntul lui, caută în toate, acele picături de alb şi de negru – nonculorile esenţiale pentru esenţa tuturor culorilor – independente de lumină, ca să le combine în propriul lui tablou existenţial, puţin mai cenuşiu, dar expus limpede, pe linia întîi a luminii ca o replică curajoasă şi asumată: „... derive controlate în creier/ până la limita metalului/ am fost acolo şi am învins...” (p. 116), sau la începutul poemului Pe ultima sută de metri: „lucrurile acestea îşi au transparenţa lor:/ din când în când eliberează un sens ascuns...” (p. 186). În acest sens ascuns îl descoperim pe Geo Galetaru, formă ardentă a unui punct, sigur de sine şi la locul lui, oriunde s-ar afla în geometria cercului. Autorul poate porni din orice punct, iar drumul şi-l va închide tot în acel punct de pornire, fără devieri, fără întreruperi, acest traseu enunţînd fără demonstraţie chiar aplicaţia lui geo-poetică: toate liniile drepte ale judecăţii, prin puterea poeziei, şi le trece prin rădăcina sentimentelor care au puterea să crească şi să rotunjească.

Cartea abundă de imagini rotunde, cum ar fi: „...inima caldă a pie trei...”, „...se va ivi o speranţă/ din care să culegem un fruct...”, sau „...am acceptat ideea/ unui sperjur rotund şi capricios...”, o rotunjime care indică întoarcerea acasă, chiar dacă drumul face nişe, deschide curbe înşelătoare, provocatoare de stări confuze.

Toate aceste stări confuze culminează şi se autodistrug pe acel vîrf de ac, salvator, de care am amintit deja ca despre un refugiu în terapia reanimării.

Acest vîrf de ac susţine fierbinte toată informaţia poeziei în punctul critic al incertitudinii pe care autorul l-a descoperit, şi l-a adoptat ca să-l securizeze. De aceea putem spune că poezia lui Geo Galetaru este un fel de adopţie a propriilor lui nelinişti spre securizarea şi rezolvarea lor, la fel cum şi spovedania este adopţia divină a liturghiei, pentru vindecare.

Geo Galetaru este un poet canonic. El se purifică în poezie prin cele cinci elemente care ar sta la baza vieţii: apă, lemn, pămînt, metal şi foc, după ce le alchimizează în aerul atelierului său liric, de unul singur, fără să perturbe ceva, aşa cum ne dezvăluie în poezia Poemele mele pe care-o redau în întregime, aceasta fiind o reţetă pur poetică (or, o reţetă bună nu are scuză din partea nimănui să fie trunchiată, şi nu-i admisibil să fie lipsită de vreun ingredient): „ poemele mele nu vă ating/ nu vă rănesc/ ele vă intră în casă/ cu liniştea celor ce nu au nimic de pierdut/ un pact cu angoasa cea de toate zilele/ o fericire vulnerabilă/ de care încă aveţi nevoie” (p. 120).

Un lucru este remarcabil, şi anume recunoaşterea vremelniciei mărturisită în toate poeziile si accentuată pe acel vîrf de ac, de tip laser, prin care avem posibilitatea să-l surprindem pe autor ieşit în-afara lui spre a se observa mai în adîncul înlăuntrului. Asta se poate deduce şi la începutul poemului Sunt viu: „am învăţat/ să ies în afara mea...” şi îşi extinde acest exerciţiu al cunoaşterii pînă la sfîrşitul aceluiaşi poem: „...sunt viu pînă la capătul unghiilor/ dincolo de ele încep extazul şi zădărnicia”(p. 39), de unde rezultă şi faptul că poemele lui sînt nişte articole de credinţă în acord cu darul şi harul de-a fi viu pînă la capăt, chiar şi cu riscul deşertăciunii eterne.

Poetul nu neagă nimic, chiar dacă nu admite totul, şi caută soluţii să admită totul chiar dacă nu ştie nimic, aşa cum ne spune în poemul cu nr. 11 din calupul intitulat Nişte cuvinte: „nu ştiu dacă lucrurile acestea/ se întâmplă cu adevărat/ nu ştiu dacă pomii aceia/ au crescut direct din inima mea” (p. 155).

Geo Galetaru îşi scrie poezia nu ca să o afişeze, ci ca s-o urmeze. Poezia lui nu este fictivă, ci relativă cu ficţiunea pe care el şi-a creat-o ca remediu, printr-o disciplină de fier, prin efectele căreia se exprimă liber de reguli fără să ofenseze pe cineva, dar nu şi fără a trasa în sufletul cititorului acea urmă de leziune a consecinţei de cunoaştere bruscă.

Poemele sînt un fel de logodnă a întrebărilor într-un angajament de adopţie a răspunsurilor, iar din această încrucişare, în orice direcţie sau moment, se poate perpetua altceva, o nouă logodnă, o altă adopţie, cum spune în poemul cu nr. 5, tot din Nişte cuvinte: „ un pahar căzut pe podea/ s-a spart/ nu s-a spart/ un declic/ cu asta poate începe/ o nouă viaţă” (p. 154), dar totodată poetul ne avertizează ferm să trăim cu picioarele pe pămînt, „să fim realişti”, aşa cum îşi începe poemul Vei fi pregătit, trasîndu-ne astfel un orizont clar, dar nu restrictiv, ci pozitiv, comparativ cu nevăzutul aşa cum şi poezia lui, chiar dacă este una prezumţioasă, se dezvoltă tot în acelaşi sens pozitiv, pentru că altfel nu ne-ar fi convins de scopul înălţător căruia i s-a dedicat, reuşind astfel să creeze operă spirituală din orice materie: „...inima caldă a pietrei...”, „...speranţa în cravatele de mâine...”, sau „...imperii pe un vârf de ac...”

Închei cu accentul pe acest vîrf de ac al lui Geo Galetaru, pe care l-am simţit în toate poemele ca pe-o ustensilă de resuscitare – într-un mod neinvaziv – pentru cîte un punct mort care are nevoie de intervenţie pentru a fi reanimat, acea revitalizare bruscă necesară trezirii, şi chiar cu rol preventiv, pentru toţi cei care ne aflăm în pericol să ne moară ceva pe dinăuntru. Acest vîrf de ac rămîne în poezia autorului primejdia care nu trebuie ocolită, ci căutată şi atinsă. Cu acest vîrf de ac Geo Galetaru ne face acupunctură poetică, cu măiestrie, şi ne tămăduieşte de ignoranţă prin rezultatul că după ce-i citim poezia vedem mult mai clar, si reuşim mult mai uşor să diferenţiem inevitabilul din evitabil de evitabilul din inevitabil.

*Geo Galetaru, Fotografia unei duminici amânate, Editura Eurostampa, 2018