PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

Despre joc şi „ludic” în literatură

„Copilul râde:
Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă:
Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace:
Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea.”

(Lucian Blaga)

O delimitare între „joc” şi „joacă” este necesară. „Jocul este o invenţie culturală instaurată pe baza unui acord socio-comunicativ, joaca este o manifestare spontană, înrădăcinată în mecanismele biologice inconştiente, expresia unui instinct al juisării, pe care-l întâlnim, sub forme elementare, şi în lumea animală” observa Paul Cornea (Regula jocului).

Dacă am apropia cei doi termeni – joc şi ludic – apropiaţi, ca înţeles (latinii înţelegeau prin „jocus” glumă şi prin „ludus” amuzament) nu am face mare lucru. Însă din punct de vedere filosofic şi estetic, jocul şi joaca se distanţează vădit. „Jocul e un lucru foarte serios; e o categorie situaţională de viaţă. [...] Arunci în joc onoarea, viaţa, te prinzi sau eşti prins în joc – jocul dragostei, jocul hazardului, [...], jocul vieţii şi al morţii. În limba românească, jocul popular a însemnat însăşi arta în prima ei ipostază, cea mai adânc înrădăcinată în istorie, adică dansul. Polisemantismul cuvântului este grăitor. Joaca este, dimpotrivă varianta copilărească, sau lipsită de tensiune existenţială, a jocului. S-ar putea spune că joaca e jocul de-a jocul. Joaca este jocul lipsit de perspectiva intenţională, de adâncime. Ceea ce se vede şi din jocul şi joaca limbii: de obicei, nu se spune nu-ţi arde de joc, ci nu-ţi arde de joacă. Tocmai atunci când nu-i de joacă pui totul în joc, şi, tot de aceea trebuie măsurată, de pildă, distanţa dintre jocul dragostei şi jocul de-a dragostea” (Sorin Vieru, Jocul şi joaca).

Rafinarea cu ajutorul uneltelor estetice a acestei apropieri a dus la crearea unui univers fictiv, de fapt o adevărată reelaborare a realului, ba mai mult, un fel de „mimesis” în buna concepţie aristotelică. În final, urmare a punerii în valoare a unor aptitudini învăluite de libertăţi estetice, jocul vs. ludicul reprezintă o sursă a plăcerii estetice. Conturându-se un triunghi joc – imaginaţie – poezie se re/stabileşte demnitatea stilului şi a originalităţii estetice. O spune şi Johan Huizinga, istoric olandez din prima jumătate a secolului al XX-lea în lucrarea sa Homo ludens, care defineşte ludicul „o formă de reglare şi de regularizare a echilibrelor umane”, el fiind structurat de reguli convenţionale, ce permit punerea în valoare a aptitudinilor şi a libertăţii: „Caracterul jocului de a crea o stare de excepţie şi de a diferenţia, îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care îi place jocului să se inconjoare. Până şi copii mici işi sporesc încântarea produsă de joaca lor făcând din ea un „mic secret”. Jocul e „al nostru” nu „al altora”. Ceea ce fac acei alţii, „din afară” nu ne priveşte „pentru moment”. Înlăuntrul sferei unui joc, legile şi uzuaţiile vieţii obişnuite nu sunt valabile. Noi suntem şi procedăm „altfel”. Această suspendare temporară a vieţii obişnuite e complet formată încă din copilărie” (J. Huizinga). Între obiectivele cercetărilor lui Jean Piaget, un mare psiholog al secolului al XX-lea, se află şi definirea necesităţii jocului, a ludicului pentru dezvoltarea limbajului şi a imaginaţiei, dar mai ales pentru asimilarea realităţii într-o manieră proprie (Introducere în psihologie). Roger Callois, scriitor şi antropolog francez, este preocupat de descifrarea adevărurilor majore ale lumii. La baza acestora se află, printr altele, şi jocul ca activitate umană, activitate care este extrem de vizibilă în perioada aşa-zisă „matură” când „multitudinea şi varietatea infinită a jocurilor te face să pierzi nădejdea în detaşarea de ele” (Jocurile şi oamenii). Eugen Fink are o perspectivă metafizică asupra acestei stări umane: „Lumea există ca joc”, „Jocul uman are o transparenţă cosmică”, „Mişcarea generală a Lumii trebuie înţeleasă plecând de la conceptul de joc” (Jocul ca simbol al lumii). Jocul nu e destindere superficială ci revelează profunzimile Fiinţei. Prin joc, Lumea devine un regal, într-o altfel de realitate. Acesta, regalul lumii, devine dovada ordinii ei prin acel „foc etern” despre care vorbeşte şi Heraclit cu cîteva mii de ani în urmă: „Timpul este un copil care joacă table, regalitatea unui copil”

În literatură, mai exact în ştiinţa literaturii, corolarul cercetătorilor s-a rotit în jurul celor trei genuri literare fundamentale, stabilindu-se o paralelă între filosofia operei de artă şi cea a jocului. Jocul literar (cu el şi despre el) este o realitate secundă, o realitate în afara activităţilor omeneşti fireşti. Jocul literar combină ideea de limită a originalităţii, ceva între libertate şi inventivitate. Cei care au studiat fenomenul jocului literar au dovedit existenţa unor reguli. Astfel se poate spune că, încă din clasicism, regulile jocului devin în timp canon. „Tentaţia normativă” aşează regula jocului ca o garanţie a creaţiei de valoare. Însă „tentaţia psihologică” atribuie literaturii (şi implicit lecturii) regulile jocului infantil. Adică artistul deţine jocul într-un perimetru al mediului social, al celui în care vieţuieşte el. Nevoia de creaţie, sincronă cu cea a lecturii, transformă individul, în singularitatea sa, în element social. Jocul în creaţie este fundamental ca şi în societate.

Între aceste repere, poezia se înscrie organic, atât prin tema jocului prezent în atâtea creaţii, cât şi prin exerciţiul unei „ars combinatoria” a verbului poetic, care se prelungeşte într-un câmp cu libertăţi nelimitate. „ Poesis este o funcţie ludică” spune Huizinga. „Nicăieri, subliniază el, în sfera artelor, jocul nu este mai acasă decât în tărâmul poeziei”. Poezia este un „joc al minţii” articulând lumile/universul cu relaţiile logice ale cotidianului, cele „serioase”. Poezia devine astfel un joc, un ceva altfel. Poetul se înveleşte prin joc, simultan, cu trei mantii: a copilului, a sălbaticului şi a vizionarului. Din perspectiva istoriei culturale „poezia este o funcţie vitală socială şi liturgică. Oricare artă poetică, este, la un loc: cult, divertisment festiv, joc de societate, iscusinţă, punere la încercare, sarcină enigmatică, catehism de înţelepciune, persuasiune, magie, prorocire, întrecere” (Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii). Epicul, continuând acelaşi „joc al ideii” suportă categoriile constructive ale autorului, specifice ale lui „ ca şi cum”. Pornind de la Cervantes şi ajungând în prezent, fiecare formulă epică este exact o convenţie comunicativă între autor şi „partenerul său de joc” cititorul. Proza este un joc care construieşte o lume fictivă, dar verosimilă. Aparentul şi iluzia se construieşte după regulile realului, delimitate într-un timp şi spaţiu proprii, regizate de regulile jocului auctorial.

Antropologii plasează jocul sub semnul divinului. Se cunoaşte poziţia zeului oriental Daiva care regizează cursul haotic al lumii într-unul armonios, prin aruncarea zarurilor, echivalentul fatum -ului grecesc. Jocul poetului este, pe puţin, un generator al lumii poetice ori narative, în ambiţia de a se substitui Creatorului, rezultatul lui fiind o amăgitoare altă lume, de circumstanţă, nefăcând altceva decât să comunice ceremonialul, iraţionalul şi, adeseori, ineficientul. „Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând, ca şi nebunii, gestul comunicării, în fond nimic altceva decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” scrie G. Călinescu în Cursul său de poezie.

Până la urmă jocul creaţiei literare nu este decât acel „real imaginar”, care, pe portativul libertăţii neîngrădite a spiritului, dezvăluie aspiraţia fiinţei umane de a se cunoaşte şi de a se recunoaşte mereu, în roluri mereu schimbate. În literatură, jocul ca libertate a elementelor, unele în raport cu celelalte, reprezintă sursa plăcerii estetice. Extrem de numeroase şi diferite, jocurile se adresează iniţiaţilor pentru care limbajul inteligibil şi plăcut devine modalitatea cea mai simplă şi mai plăcută de integrare într-un univers cultural. În concepţia curentă, jocul numeşte nu numai o activitate specifică, ci şi figurile, simbolurile, instrumentele necesare activităţii ludice. Procedee din cele mai simple, uneori naive devin pline de esenţe care, uneori în gravitatea gândirii cu orice preţ mature, seniorale, sunt uitate sau ignorate.

Artiştii au simţit ludicul ca pe o formă de exprimare estetică demult. Renascentistul Rabelais, autorului celebrului Gargantua şi Pantagruel, este un monument de ludic rafinat printr-o estetică extrem de vizibilă, sau Peter Bruegel cel Bătrân, care, sub titlul Jocuri de copii, ne-a oferit şaptezeci şi opt de experienţe ludice devenite lucrări de referinţă în istoria picturii flamande şi europene, pot fi două exemple mari. Să nu-l uităm pe Ion Creangă, autorul celebrelor Amintiri din copilărie. Aşa cum Arghezi prin Din abecedar, Prisaca, Drumul cu poveşti, Hore poate fi un alt exemplu. Alături de tumultul realului, fantezia ludică generează o linişte, asemeni unei supape reglatoare. Jocul poetic impune imaginaţia, ca un fel de forţă a viitorului. „Cum poţi trăi dacă nu eşti liniştit” se întreabă Ilie Moromete.

Cu toate acestea, aspectele creaţiei, conceptele şi formulele care s-au perindat în timp, filosofiile actelor de creaţie, în anumite momente, şcolile, universităţile au propus sisteme care, de multe ori, prin rigoarea lor, au stopat perenitatea jocului.

Schemele, canoanele scolastice, au impus jocului reguli care, încet, încet, au amorţit sau, şi mai rău, au oprit jocul. Fantezia, originalitatea nu mai devin primordiale. Au apărut crizele. Libertatea prin joc era ameninţată. Inocenţa poetului nu a fost însă pusă în pericol. Jocul a renăscut „din propria-i cenuşă”. În trecutul nostru recent, ludicul redevine vibrant. El apare din nou ca o componentă fundamentală a creaţiei. Atitudinile Avangardei sunt, cu asupra de măsură, apanajul ludicului, indiferent de nuanţa mişcării. Jocul traduce nevoia de libertate, de eliberare de sub tirania convenţiilor de orice fel. Burghezia devine rapid conservatoare, cauzată de o nostalgie a aristocratismului. „Bunele maniere” în poezie devin oprelişti ale originalităţii, ale jocului pur. Avangarda devine expresia subiectivităţii creatoare. Ludicul degajă până la eliminare împovărătorul „serios” existenţial, spaţiul avangardist construieşte un teritoriu nou, unul de excepţie. Chiar dacă apare o dublă măsură care generează ambiguitate, chiar dacă universurile literare constituite în timp sunt subminate, uneori distruse. O lume dublă, nu paralelă, cerne valoarea, punând în joc eternul „joc poetic”. Lumea artistică este în mişcare, dar este disponibilă pentru transformare. Aparentele erupţii ale „jocului poetic” marşează chiar pe jocul exhatologic, apocaliptic. Lumea, recentă, trezită de două calamităţi sociale (cele două războaie mondiale) caută noi lumini, noi tuneluri în speranţa vizibilităţii luminiţelor de la capătul lor. Lumea „se joacă” periculos, suicidar. Poeţii rămân „jucători” într-un optimism de multe ori derutant. Spectacolul universului exterior se conjugă de multe ori cu cel al subteranelor fantastice din ochiul intim, profund – al treilea ochi – din mintea poetului. Dar ce e mai important, poeţii avangardei păstrează, în miezul „jocului” lor, al euforiei „ludice” dramul de conştiinţă, generând luciditate, dar şi critica şi autocritica, chiar dacă noile scenarii imaginare sunt fragile. Din toate tragediile, doar spiritul lor devine învingător, în pofida sentimentului provizoratului. Lumea era dominată de necesităţi an/artistice. Poeţii se eliberează de arme şi „joacă” un „joc”nou. Demersul avangardist este semnificativ prin calitatea „jocului”. Importanţa demersului poeţilor avangardişti nu scade. Dimpotrivă. La capătul actului ludic, sau chiar în mijlocul desfăşurării lui, ei ajung la concluzia, deseori nu lipsită de melancolie, că oricât de spontan, jocul cu cuvintele este tot artă şi că, inevitabil, el trebuie totuşi să respecte „regula jocului”.

Nu e momentul unei evaluări complexe, sau a unor păreri comprimate asupra fenomenului jocului/ludicului în literatura română contemporană. Dar vicisitudinile generate de ideologii anticulturale, sau dogme erozive au fost salvate prin jocul spiritului poetic. Astăzi, viziunea ludică devine preponderentă în postmodernitate, în primul rând urmare a potenţării funcţiei de comunicare a limbajului poetic, copleşit deseori de fantasticul transcedental. Postmoderniştii (poeţi sau naratori) pornesc adesea de la dificultatea mişcării avangardiste de a se impune în literatura română. Scopul postmodernilor este reconstruirea trecutului prin ironie, dar mai ales prin jocul poetic. Încheiem printr-o forţată concluzie, dând cuvântul lui Gheorghe Crăciun, care a dat un mare credit jocului prin experiment: „îndrăzneala experimentului a refuzat subiectele mari, cărţile groase, plictiseala discursurilor interminabile din romanele obsedantului deceniu; autorii de texte experimentale şi-au luat vocaţia în serios, au exclus ideea alinierii la ceea ce era permis, au dat dovadă de consecvenţă cu propriile lor căutări”. Paradoxal, tot „travaliul” liric se consumă într-o nesfârşită „horă-joc” al tuturor, „forţând” metafora să intre în „jocul” lor.