CRONICA LITERARĂ
Alice Valeria Micu
poetă, Cluj
Antologiile de autor sunt adesea o mângâiere vanitoasă a ego-ului pentru poetul care îşi vede concentrate între copertele aceluiaşi tom cele mai reuşite poeme publicate, cărora le adaugă, cu parcimonioasă grijă, câteva inedite. Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba de poeţii al căror spirit critic jalonează parcursul creator cu volume memorabile. Antologia Poezii 1971-2018 a lui Adrian Popescu, apărută la Editura Şcoala Ardeleană anul trecut, cu prilejul semicentenarului Echinox, este un bun prilej de a reciti o operă poetică ce dezvăluie de fiecare dată valenţe noi, nearătate parcă la întâlnirile anterioare. O poezie ce se descoperă şi se redescoperă treptat.
Adrian Popescu
(Foto: Alice Valeria Micu)
În construcţia volumului de faţă se porneşte cronologic cu cel de debut, Umbria, apărut în 1971, din care Adrian Popescu a ales să înceapă cu Prin pulberea lumii, un poem de ipostaziere a copilăriei („Prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur şi fluturi de noapte”) ca să încheie cu Hadrianus, de această dată, un poem sapienţial („Când eram tânăr eram mândru/ Că mă strigaţi ca pe-mpărat”). Deşi antologia reuneşte peste 500 de pagini de poezie, autorul a operat cu exigenţa-i cunoscută o selecţie drastică uneori, în volumele ce o compun, reţinând doar câteva poeme uneori (Focul şi sărbătoarea din 1975, Câmpiile magnetice din 1976, O milă sălbatică din 1983, Poezii din 1998, Drumul strâmt din 2001). Acestora li se adaugă şi patru inedite.
Adrian Popescu iubeşte literatura pentru că aceasta i-a oferit o cale de a înţelege lumea. El citeşte cu pasiunea cu care îşi rosteşte rugăciunile şi scrisul îi este deopotrivă amprentat nu de dogmă, de mult pomenita sa filiaţie franciscană, ci mai ales de spiritul acesta formator atât pentru practica scrisului şi trăirii, cât şi pentru viziune. Aşa cum Poverello vorbea tuturor fiinţelor, înfrăţindu-se cu soarele şi natura sub toate formele ei, Adrian Popescu ne invită în dimensiunile unui suflet de Peter Pan. Poetul păstrează un nivel al inocenţei de-a lungul anilor, asumându-şi o hermeneutică a discreţiei, a detaliului cuminte, a reveriei onirice diurne, fără stridenţe, atent la partea frumoasă a lucrurilor şi la potenţialul lor taumaturg. El priveşte spre lume şi orice lucru aparent banal e convertit în materie poetică: bucătăria, sarea, mierlele, vinul, băncile, cimitirul, albinele, bradul, mărul, moneda, zmeura, munţii îşi capătă pe rând eternitatea. Acestea compun spaţiul unei ample confesiuni, o perpetuă căutare a sublimului în materie, cu prieteni şi amintiri, oameni dragi şi păsări, locuri, notaţii, reflecţii, şi recompun o Umbrie paradisiacă, metaforă a vieţii visate cu ochii deschişi spre lume, dinlăuntrul unui suflet în continuă purificare prin smerenie.
Poetul, destinul său, sensul scrisului apar adesea în poeme de-a lungul volumelor din care e compusă antologia de faţă: Struguri, Intertextualism, Poeţii, Renta poeziei, Toate versurile mele, Nu sfătuiesc pe nimeni, Plajă cu poeţi, Poetul, sunt câteva titluri doar ce compun o temă asupra căreia Adrian Popescu revine căutând mereu cuvântul, sensul, nuanţa şi rostul scrisului. „Dacă nu suntem la fel cu versurile noastre/ la ce bun să mai scriem?// Eminescu şi Rilke, Byron şi Bolliac şi Mureşanu/ Voiculescu şi Mandelştam au reuşit.// Struguri nevăzuţi storşi în presele/Timpului.// Dacă nu-şi pot încarna imaginile/ ce le mai rămâne poeţilor?// Roua şi cernelurile, da,/ broboanele de trudă, simetria, da// dar mai cu seamă sângele spălând/ obrazul şi mâinile care ţin cartea”. (Strugurii, din vol. Călătoria continuă, apărut în 1989).
Fără să fie un citadin, în geografia sa lirică, parcurgem străzi din Cluj, stăm la Arizona, urcăm Cetăţuia, străbatem coridoare în fosta mănăstire Marianum sau în Clinica de oncologie la fel de firesc precum ne duce pe valea Vaserului cu Mocăniţa sau în Italia, din Umbria adesea invocată şi evocată până în Toscana, pe ţărmurile mărilor ori în Veneto-ul ce-i aminteşte de Ardeal. Dacă nu călătoreşte, Adrian Popescu evocă o călătorie, o doreşte sau regretă că nu o poate relua, iar această metaforă a vieţii o pune fără echivoc în căutarea desăvârşirii umane pe cale spirituală, nu prin sanctificarea fiecărui gest, ci prin vederea cea cu inima spălată. Nu prin mortificare, ci prin iubirea atotcuprinzătoare. O permanentă alternanţă între sudul mediteranean de care se simte legat spiritual şi nordul transilvan natal, acesta e fondul pe care se împleteşte sacrul şi profanul, sublimul şi banalul diurn, o poezie desprinsă din suburbiile Cerului, coborâtă în profanul cotidian, doar ca să fie înălţat din nou în căutarea graţiei divine „Tu ce zici, de unde era copilul,/ vreau să zic cine-l trimisese,/ cei de deasupra, / sau cei de dedesubt?” (Am visat, din vol. Ieşirea în larg, 2010). Lipsită de preţiozităţi omiletice, într-o continuă ipostaziere nesacramentală a beatitudinii edenice, poezia sa e un elogiu adus luminii, deopotrivă curăţitoare şi capabilă să arate tot ce e frumos şi bun în om şi împrejurul său.
Poezii 1971-2018 aduc în amplul discurs poetic al echinoxistului ce şi-a asumat cosubstanţialitatea formală cu poezia blagiană, şi teme mai puţin reţinute de critica literară în cazul său, aşa cum e erosul, blând şi necarnal, sublimat în trăirea spirituală a iubirii sau socialul militant. Ţara dinăuntrul ţării, Lupii negri, Recviem pentru tinerii din Decembrie, sunt poeme din volumul Pisicile din Torcello(1997), ce aduc laolaltă momente dramatice din istoria recentă, locuri cu mare încărcătură emoţională: tancurile, zeghea episcopului, închisorile de la Sighet, Gherla, Piteşti, Aiud, biserica dărâmată, Făgăraşul, Delta, morţii din Decembrie 1989, Piaţa Universităţii, Timişoara, Sibiu. Vehement, dar lipsit de agresivitate, el cheamă litanic la întâlnire pe calea rugăciunii: „Veniţi, voi, cei duşi în Decembrie când moartea e aspră,/ şi trebuie-ntr-o clipă să decizi de care parte rămâi (...)/ Veniţi, voi, care aţi îmbătrânit cu o viteză ameţitoare în câteva zile/ din băetani trecuţi în bărbaţi şi din copile în fecioare îndurerate/ voi, care v-aţi grăbit să-i ieşiţi înainte Mântuitorului încă nenăscut,/ purtând colindele bucuriei Naşterii Sale pe buzele voastre tumefiate şi crăpate,/ la liziera pădurii, să ne întâlnim în rugăciune, veniţi./ Veniţi, voi, care nu veţi mai înota în mare anul acesta şi nici/ în preajma lacului Sfânta Ana nu vă veţi mai întinde cortul,/ voi, care nu veţi mai sta sub viţa de vie a caselor de ţară, părinteşti,/ voi care nu veţi mai dansa în discoteci şi nu veţi mai citi romane, / în rugăciune, şi viii şi morţii aceeaşi limbă vorbind-o, să ne-ntâlnim”. (Recviem pentru tinerii din Decembrie).
Bilocând, precum Sf. Anton, dar poetic, în Transilvania natală şi în Italia mult dorită, în citadinul îmblânzit de privirea-i înţelegătoare şi în ruralul naturii generatoare de revelaţii, în teluricul uman şi în celestul divin spre care îndreaptă imagini re convertite în inima sa, Adrian Popescu îşi asumă fără ezitare călătoria pe urmele Domnului în materie şi în poezie.
[1] Adrian Popescu, Poezii 1971-2018, Editura Şcoala Ardeleană, 2018