CRONICA LITERARĂ

Luis S. Krausz
profesor de literatură ebraică şi evreiască la Universitatea din São Paulo, romancier şi traducător

Geografia transcendentă

Proza românului Mircea Cărtărescu recuperează dimensiunea mitică a conştiinţei şi clădeşte propriile ei lumi

În eseul intitulat Modern novels (Romane moderne), publicat pe 10 aprilie 1919 în suplimentul de cultură din ziarul „Times” de la Londra, Virginia Woolf îi acuza pe scriitorii englezi cunoscuţi de pe vremea sa, precum Herbert G. Wells, Arnold Bennet sau John Galsworthy, de a fi „materialişti”, adică, de a se ţine de aparenţa personajelor lor, de linearitatea unor scenarii clădite pe principiile cauzalităţii şi de convenţiile literare ale romanului realist. Pe partea opusă a acestor autori care practicau o literatură ce se baza pe tradiţia secolului al 19-lea, ea îl situa pe tânărul James Joyce, pe care îl considera drept adevăratul scriitor „spiritual”: cel care, în ciuda predecesorilor şi contemporanilor săi, nu ţine cont de „convenţiile în mod normal respectate de romancieri”.

Pentru ea, Joyce era un scriitor interesat în „a revela scânteile celei mai intime flăcări”, cineva care ţinea să urmărească drumurile bizare ale conştiinţei, livrându-se lor pe de-a întregul, fără frică să se rătăcească în detalii. După Virginia Woolf, ceea ce Joyce a făcut constituia adevărata misiune a scriitorului modern, ceva ce Joyce însuşi a descris, la sfârşitul din Portretul artistului în tinereţe, prin următoarele cuvinte: „Plec, pentru a mia oara, în căutarea experienţei reale, spre a forja, pe nicovala sufletului meu, conştiinţa nefăurită încă a rasei mele”.

Noile drumuri ale unei literaturi experimentale şi îndrăzneţe precum aceea practicată de Joyce, care lua în considerare noi orizonturi estetice, au fost de asemenea urmărite de mari exponenţi ai avangardelor literare din alte ţări europene din primele decade ale secolului al 20-lea. Modernismul neamţului Alfred Döblin, cu al său Berlin Alexanderplatz; al polonezului Bruno Schulz, cu Prăvăliile de scorţişoară şi Sanatoriul timpului; al românului Max Blecher, cu Întâmplări în irealitatea imediată; al lui Hermann Broch, cu Moartea lui Virgiliu, ca să nu mai vorbim de Elias Canetti, cu Auto da fé; al lui Marcel Proust, cu În căutarea timpului pierdut; al lui Franz Kafka, cu Procesul şi Metamorfoza şi al altora, avea în vedere o transformare şi o reînnoire a culturii literare. Odată cu ei, romanul s-a eliberat atât de greutatea tradiţiei realiste cât şi de compromisul cu unele cauze şi datorii, atingând astfel un statut autonom şi independent. Aceştia şi alţi autori de la începutul secolului al 20-lea au întreprins o luptă personală împotriva convenţiilor literare şi au depus eforturi pentru a atinge, fiecare în felul său, limbaje şi structuri proprii, înzestrând subiectivitatea şi mişcările ei cu o libertate nouă şi absolută: cea a unui elan poetic care, eliberat de lanţurile utilităţii, îşi urmează cursul într-o manieră spontană.

În perioada următoare a celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc o amorţire a avangardei, al cărei punct culminant fusese în decadele 1920 şi 1930 şi ai cărei protagonişti au devenit simbolurile unui modernism părăsit. În Estul Europei, stăpânit de regimuri care gravitau în jurul stalinismului, cultura şi literatura au devenit subiecte de Stat, supuse unor agende ideologice. Autori care ieşeau din şablonul romanului erau respinşi de cenzură, fiindu-le interzisă publicarea. În Occident, dictatul pieţei a făcut de asemenea ca mulţi autori înrudiţi cu avangarda perioadei interbelice să nu se mai bucure de atenţia cititorilor. Conservatorismul searbăd al romanelor ce se lasă reduse la parafraze, care o revolta atât de mult pe Virginia Woolf în 1919, s-a întors din nou în centrul atenţiei, unde într-un fel a rămas până în ziua de azi.

Sigur că există excepţii remarcabile în aceasta reluare conservatoare care începe în mijlocul secolului trecut, precum două scriitoare din Europa centro-orientală – austriaca Elfriede Jelinek şi românca (de limbă germană) Herta Müller – amândouă laureate cu Premiul Nobel, respectiv în 2004 şi 2009. Protestul şi revolta, tipice pentru avangarda literară interbelică, reapar, într-un registru nou, în operele lor, care reiau expansiunea graniţelor limbajului şi întrevăd aspecte noi ale „realităţii” – sau chiar realităţi noi.

Aceleiaşi stirpe îi aparţine şi românul Mircea Cărtărescu. După o remarcabilă carieră ca poet, Cărtărescu a debutat ca romancier cu un roman publicat într-o versiune cenzurată în România, la 1989, sub titlul Visul şi, în 1993, în versiunea integrală, sub titlul actual, Nostalgia. Această carte ajunge la cititorii brazilieni la douăzeci şi cinci de ani după apariţia ei, după ce i-a dăruit autorului cele mai importante premii literare ale Europei (numai în ultima perioadă, Cărtărescu a primit Premiul Statal Austriac, Premiul Thomas Mann şi Premiul Formentor).

Coperta ediţiei braziliene a romanului Nostalgia, în traducerea din limba română semnată de Fernando Klabin Dincolo de „realitate”

Nostalgia se împarte în cinci segmente, legate între ele numai prin stilul exuberant al unei scriituri neobaroce şi prin marele lirism al evocării unui univers care transcende discursurile împărtăşite pentru a parcurge lumi întregi care se află ascunse în spatele cojilor lucrurilor, în spatele aparenţelor oamenilor, în spatele conştiinţei cotidiene comune. Proza lui Cărtărescu – totodată introspectivă, onirică şi nostalgică – recuperează dimensiunea mitică a conştiinţei, prin care tot ce este banal sau lipsit de importanţă devine transfigurat, dezvăluind astfel ceea ce se află în esenţa sa, prin care atinge magma incandescentă de unde ia naştere atât viaţa cât şi scriitura poetică. Poeticul deci este, de fapt, demiurgic, este clădirea unor lumi proprii, o sarcină căreia Cărtărescu i se dedică în chip exemplar. Întoarcerea la conştiinţa copilăriei, încă nedomesticită, încă liberă de lanţurile raţiunii şi ale cauzalităţii, este procedura aleasă pentru a atinge scopul de a parcurge un teren neobişnuit, în care alte înţelegeri ale vieţii, precum şi alte realităţi, care sunt în mod normal ignorate, apar prin intermediul unui scris strălucitor, îndrăgostit, bogat şi minunat ca o epifanie.

Este vorba de o carte care se poate citi şi reciti aşa cum se vizitează şi se revizitează un loc de neuitat, un peisaj de o frumuseţe îmbătătoare. Galaxii întregi se deschid printr-o uşă din lemn, printr- o cutie de creioane, printr-o mască. Lumi particulare necunoscute se dezvăluie prin cuvinte care, folosindu-ne de metafora concepută de Bruno Schulz în vestitul său eseu Mitificarea realităţii, par a se întoarce la originea tuturor lucrurilor, la măduva scriiturii poetice, pentru a-şi însuşi din nou puterea şi iradierea care le fuseseră furate de folosirea cotidiană.

Cărtărescu îi propune cititorului o revrăjire a lumii, o plimbare prin tărâmuri care se află deasupra şi dincolo de „realitatea” consensuală, o călătorie magică, în timpul căreia ne putem uita la schimbarea la faţă a lumii. Câteva scene din cotidianul Bucureştiului, cum ar fi un câine lovit de o maşină; un adolescent care caută, într-un oraş îngălbenit şi incandescent al verii balcanice, discurile de muzica pop americană pe care dictatura lui Nicolae Ceauşescu încerca să le îndepărteze de cetăţenii săi; un grup de copii care se adună în faţă intrării unuia dintre sutele de blocuri anonime care ocupă suburbiile discrete îşi însuşesc, aici, dimensiunile caracterului magic care sunt capabile de-a genera cea mai infantilă dintre emoţii: mirarea absolută.

Fiindcă mirării absolute faţă de „realitate”, obişnuită în copilărie, i se potriveşte mirarea adultului faţă de vis, faţă de nebunie – sau faţă de o literatură precum cea a lui Cărtărescu, care reinventează viaţa, care se livrează unui joc nesfârşit de preschimbări şi metamorfoze şi care îşi croieşte propriul său drum, ca al unui fluviu vârtos. În vis şi în nebunie se află călăuzele pentru orice artist dornic să se elibereze de haosul care îl înconjoară, dornic să-şi găsească glasul, să-şi plăsmuiască lumea – care poate fi chiar o lume vrăjită, formidabilă şi misterioasă precum aceasta care se găseşte în paginile din Nostalgia.

Dacă toate fluviile duc spre mare, ceea ce contează este, până la urmă, teritoriul parcurs până la sosire. Geografia însufleţită de naraţiunea din Nostalgia lasă urme definitive în cititor, semănând unei mari călătorii prin tărâmul necunoscut unei străinătăţi nesfârşite.

Romanul apare într-o traducere impecabilă direct din limba română, semnată de Fernando Klabin, care a răspuns de asemenea pentru remarcabila traducere din Întâmplări în irealitatea imediată, cartea românului Max Blecher. În acest caz, datoria dificilă şi paradoxală de-a fi invizibil, care îi apasă pe bunii traducători, este îndeplinită în mod riguros, astfel încât cititorului îi devine imposibil să-şi dea seama că citeşte, de fapt, o traducere. Nu poate exista merit mai mare pentru un traducător.

Traducere din limba portugheză braziliană:

Ferdinand Brotstadt

* Articolul a fost publicat pentru prima oară în ediţia 224, din decembrie 2018, a ziarului brazilian de literatură „Rascunho” din oraşul Curitiba.