CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Elogiul nisiparniţei[1]

M-a preocupat întotdeauna, întrucât o consider în cel mai înalt grad elocventă, geneza cărţilor care au sfârşit prin a mă cuceri, dându-mi sentimentul că sunt mai înţelept şi devenindu-mi „cărţi de căpătâi”. Procesul e tainic, aparent (sau realmente?) ezoteric, rămânând uneori obscur chiar pentru autor, oricum rareori devoalat. Una dintre puţinele excepţii am aflat-o în Cartea ceasului de nisip, operă cardinală a lui Ernst Jünger, unde, încă din prima pagină, el povesteşte întâmplarea care i-a revelat importanţa şi bogăţia de semnificaţii a nisiparniţelor şi, de aici, aspiraţia irezistibilă de a scrie acest eseu.

Ernst Jünger, dincolo de funciara sa vocaţie de scriitor gânditor, problematizant, deschis înspre cercetarea misterelor şi paradoxurilor Lumii, a fost şi un pasionat entomolog şi bibliofil, preocupări din care a derivat probabil şi pasiunea de colecţionar de obiecte rare şi ciudate, „de felul acelora pe care ne place să le vedem pe rafturi sau printre cărţi” (p. 35). În prefaţa intitulată Ernst Jünger – o călătorie prin casele timpului, care, ca în toate traducerile d-sale, se constituie într-un documentat studiu introductiv, doamna Viorica Nişcov reflectează asupra acestui hobby aparent bizar de a colecţiona lucruri percepute ca „purtătoare de sarcină mitică”, cum spunea Lucian Blaga despre unele cuvinte (nu intră aici în discuţie colecţionarii derizoriului, nasturi, cutii de chibrituri...): „De reţinut în această ordine de idei întrebarea dacă activitatea de colecţionare şi depozitare, indiferent la ce nivel s-ar situa, în realul vieţii sau în realul operei, nu exprimă cumva aceeaşi irepresibilă şi universală pornire a conştiinţei de a se împotrivi puterilor maligne ale timpului devorator, care debuşează în moarte” (p. 14). Nu văd decât un răspuns afirmativ, care vine totodată să numească una dintre propensiunile definitorii ale personalităţii lui Jünger, aceea de a se împotrivi oricărei puteri maligne menite a dăuna unităţii dintre spiritualitate, creaţie şi transcendent.

Aşadar, cunoscându-i pasiunea de colecţionar, un bun prieten îi dăruieşte, ca pe o curiozitate din alt timp, un ceas de nisip. Asta s-a petrecut desigur în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, deoarece E.J. ţine să amintească faptul că prietenul „asemenea altor prieteni dragi, a dispărut în Rusia” (p. 35). Acesta este grăuntele modest din care a încolţit extraordinara incursiune în istoria instrumentelor de măsurat timpul, în care, în prim plan, rămâne mereu ceasul de nisip. De la el pornesc de fapt toate reflecţiile despre timp şi despre modul în care acesta lucrează asupra spiritului. Nisiparniţa primită în dar va fi stat astfel cât va fi stat, tăcută, pe un raft, printre cărţi, dar în timpul acesta îşi îndeplinea lucrarea tainică asupra Cărturarului, până când acesta a prins de veste. Iar Cărturarul redă momentul într-un pasaj pe care-l redau integral, deoarece este exponenţial nu doar pentru întreaga carte, ci, în general, pentru eleganţa şi portanţa afectivă a stilului care personalizează întreaga operă a lui E.J. În viziunea sa e vorba iniţial de o anume stare de spirit determinată de un obiect care devine atrăgător, chiar dacă nu se impune atenţiei din prima clipă: „Acesta e începutul oricărei simpatii şi oricărei colecţionări. Pornim pentru a ne adânci în obiect şi pătrundem înlăuntrul lui. El ne revelează tainele sale, iar dacă avem răbdare, vom vedea că o taină urmează alteia. Până şi cea mai mică floare are rădăcinile în nemărginire, şi simpatia noastră e cea care o descoperă. Umilitatea nu e decât ascundere. La fel mi s-a întâmplat cu nisiparniţele” (p. 35). La urma urmelor, Cartea ceasului de nisip, nu e decât o călătorie fantastică în timpul căreia Cărturarul-călător descoperă bogăţia de tâlcuri, noime şi învăţăminte ascunse în umilitatea discretei nisiparniţe, care, la rândul lor, generează desfăşurarea unui larg evantai al unora dintre cele mai surprinzătoare asociaţii de idei.

Cartea a avut, cum toate cărţile de seamă au, o gestaţie lentă, în cursul căreia, după încolţirea ideii, a urmat faza documentării, care, fără îndoială, ameninţa să devină fără sfârşit, deoarece, de cele mai multe ori, o carte trimite la alta. Astfel, noua pasiune a colecţionării ceasurilor de nisip i-a adus, fireşte, şi îmbogăţirea bibliotecii cu o impunătoare secţiune a cărţilor despre venerabilul obiect. Ceea ce a decis în cele din urmă configurarea arborescentă a eseului prin apariţia unor teme colaterale, cu reflecţiile consecutive, evoluţie a cărei turnură E.J. şi-o asumă în mod deliberat, întrucât, se pare, nimic nu-i face o mai mare plăcere decât să povestească despre cărţile în care-şi recunoaşte propriile preferinţe: „Stă în natura temei să stimuleze digresiunile. Motiv pentru care nu le vom evita”, îşi previne el cititorul, adăugând: „Dacă vrem să sporovăim despre timp, trebuie să avem timp. Dar să nu ne plictisim” (p. 43). Oricum, în compania lui Jünger nu te poţi plictisi, dar de data asta primejdia e exclusă şi ca efect al momentului în care apare Cartea ceasului de nisip – anul 1954 – ea fiind, deci, concepută şi elaborată nelmezzo del cammin, adică la apogeul pasiunii şi puterii creatoare. Aşa se explică detaliul important, relevat de d-na Viorica Nişcov ca fiind unul dintre elementele care sporesc interesul şi valoarea cărţii, – regăsirea în aceste pagini a principalelor teme devenite obsesive pentru E.J. şi circulând ca atare, ca o apă freatică, prin întreaga-i operă, de la jurnale până la eseu şi ficţiune: libertatea, puterea, moartea, creaţia divină sau umană, ebuliţia tehnologiei cu versanţii ei, cel benign şi cel demonic. Insolitul eseu al lui E.J. surprinde prin capacitatea autorului de a oferi acest veritabil spectacol de idei şi reflecţii, care pleacă de la „un slujitor modest din alte timpuri” (p. 42) – nisiparniţa – şi străbate epoci şi destine fără a deveni haotic. Performanţa a fost posibilă graţie faptului că, indiferent de subiectul şi amploarea digresiunilor care contribuie şi ele la farmecul poveştii, mesajul profund uman al firului de nisip care se aşterne într-o altă rânduire „se aude” ca un murmur de fundal şi continuă să-şi păstreze actualitatea: „Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanţă, ci adânc în profunzimile fiinţei. El este altceva decât timpul ceasului mecanic, altceva şi decât timpul solar” (p. 42).

Nisiparniţa face parte dintre ceasurile elementare, cele care măsoară timpul cu ajutorul gravitaţiei, a luminii, a apei sau focului, toate aflate în strânsă legătură cu natura, rămânând apropiate de însăşi natura omului. Ea a fost născocită pe la anul 1000 de „un venerabil călugăr, Liuptrand din Chartres, care, de când se scrie despre nisiparniţe, rătăceşte ca o nălucă prin istoria lor, fără ca cineva să fi aflat ceva mai precis despre el” (p. 156). Se simte în această frază marca Jünger acea boare de mister care învăluie nu doar trecutul nisiparniţei, ci şi lucrarea ei asupra spiritului celui ce o deţine. Spre deosebire de ceasurile mecanice, animate prin angrenaje de roţi, care măsoară timpul liniar, ceasul de nisip marchează timpul ciclic, făcând posibile întoarcerile, inclusiv cele ale strămoşilor „dacă nu în calitate de persoane, măcar prin virtuţile lor magice. Acesta e temeiul legitimităţii” (p. 82). „Timpul care se întoarce” – remarcă E.J. – „şi timpul progresiv corespund celor două dispoziţii fundamentale ale omului, anume amintirea şi speranţa. Ele sunt cei doi arhitecţi ai palatelor sale. În ele se întâlnesc Tatăl, şi Fiul, spiritul de conservare şi cel de transformare” (p. 83). Excursul pe tărâmul ceasurilor mecanice, care trebuie considerate ca fiind primele maşinişi automate, îi oferă lui E.J. prilejul uneia dintre cele mai captivante digresiuni privind, bunăoară, roata, descoperirea şi evoluţia ei în istoria omenirii. Arhetipul este piatra măcinării grăunţelor, care a dus la roata de moară. De aici, adaptată la diverse nevoi, inclusiv ca roată de vehicul, ea îndeplineşte numai sarcini materiale, în timp ce, pe o altă treaptă a evoluţiei, rotiţa de ceas îşi asumă o misiune spirituală, ceea ce reprezintă „un mod mai înalt de producţie decât prelucrarea de materii prime sau decât transportarea lor” (p. 105). Este doar un exemplu a tipului de digresiune cu care E.J. îşi cucereşte cititorii. De fiecare dată însă, el rămâne fidel propriilor convingeri şi găseşte ocazia să revină, într-un fel sau altul, cum spune d-na Viorica Nişcov, la „demonia ascunsă a maşinăriilor şi automatelor, dar mai ales [la] fatalitatea care le apasă inexorabil evoluţia, viziune ce coagulează neliniştitor întreaga materie a eseului” (p. 11). Pe scurt şi mai prozaic spus, E.J. meditează şi avertizează asupra efectelor dezastruoase ale sindromului ucenicului vrăjitor, care însoţesc marile invenţii şi descoperiri. Cum, bunăoară, odată cu inestimabilul aport civilizatoriu, sunt evocate, în pasaje cu tipic jüngeriene infiltrări poematice, şi consecinţele nefaste şi ireprimabile ale apariţiei roţii: „Procesul merge mână-n mână cu defrişarea pădurilor de pe vechile locuri de refugiu ale libertăţii. Prelucrarea minereurilor şi executarea marilor planuri de construcţie pustiesc şi degradează lanţurile muntoase din jurul Mării Mediterane, se prăbuşesc stejarii din Hymette şi cedrii din Liban” (p. 107). Iar consecinţele previzibile, pe care însă nu mai putem să le prevenim, au bătaie lungă, până în zilele noastre, când o ştire de ultimă oră anunţă că „Ceasul Apocalipsei” a ajuns la doar la două minute înainte de miezul nopţii: „Inventarea avionului, salutată la început ca un nou triumf al spiritului asupra gravitaţiei şi ca împlinire al unui vechi vis al omenirii, iniţiază o eră a incendierii oraşelor. Şi aşa se întâmplă cu fiecare roată, cu fiecare rotiţă care e născocită” (p. 146).

Ernst Jünger descoperă prezenţa ceasului de nisip, silenţios şi util pentru perioade scurte de timp, în cabinetele de studiu şi biblioteci, la pledoarii, alături de preoţi când îşi rostesc predicile (ce bine ar fi să şi le apropie şi preoţii ortodocşi, care uită de ei vorbind în faţa enoriaşilor cuviincioşi, stând în picioare!), în examene, pe mândrele corăbii de odinioară, măsurând carturile, unde aerul sărat ar fi erodat ceasurile mecanice, în mănăstiri, veghind la ora şi durata rugăciunilor, ba chiar şi în bucătării, unde vestesc fără glas că oul e fiert. Dincolo de toate acestea, ceasul de nisip, prin prezenţa sa liniştitoare, îl duce întotdeauna pe omul cultivat cu gândul „în împărăţia cărţilor şi în pacea lor” (p. 171). Pe drept cuvânt, pentru d-na Viorica Nişcov „Pledoaria în favoarea nisiparniţei reprezintă, evident, şi un îndemn de a reacţiona, potrivit instinctului de apărare, în faţa efectului abrutizant pe care îl are asupra fiinţei umane nu doar frecventarea abuzivă a tehnologiilor de comunicare supersofisticate [...], ci şi bombardamentul informaţional frenetic, manipulând realul şi obstaculând gândirea proprie” (p. 30). Şi să luăm aminte că Jünger nu apucase tableta şi smartphonul... Admiraţia sa rămâne definitiv orientată înspre nişte principii ascunse în umilitatea nisiparniţei: simplitatea, discreţia, statornicia, tainica legătură cu Nevăzutul. Toate încercările de a-i aduce „îmbunătăţiri”, au eşuat deoarece ele „îi contraziceau esenţa. Ea semăna cu acei soldaţi bătrâni care mai degrabă pier decât să pună mâna pe arme necavalereşti” (p. 198).

În filigranul acestei ultime fraze, desluşesc autoportretul disimulat al lui Ernst Jünger însuşi.

[1] Ernst Jünger, Cartea ceasului de nisip. Traducere şi prefaţă de Viorica Nişcov. Bucureşti, Humanitas, 2018.