logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

 

 

De data asta, la rece, despre Profesor[1]

 

logoDe la cursul de lingvistică generală din anul I n-am lipsit niciodată, impresionată de spectacolul de idei pe care-l realiza G.I. Tohăneanu. Îmi amintesc şi acum de primul meu examen şi de satisfacţia cu care profesorul mi-a pus nota 10 în carnet, sub privirile încântate ale asistentului Dumitru Craşoveanu. A fost prima mea notă maximă din anii studenţiei. Şi nu singura. Recunosc, mai târziu, mi-am trădat profesorul, alegând să urmez cursul special „Lucian Blaga”, condus de Eugen Todoran. Aşa se întâmplă când trebuie să alegi între doi profesori care îţi sunt deopotrivă de dragi. Când Ionel Funeriu mi-a dat cartea*, anul trecut, cu prilejul Festivalului „Dorel Sibii” de la Săvârşin, m-am bucurat. Ştiam că mă aşteaptă fericita reîntâlnire cu un profesor pe care l-am preţuit mult.

Prima parte a cărţii transcrie un dialog între maestru şi discipol. „Convorbiri”-le au avut loc între 1996-1998, iar apariţia lor se va petrece după 20 de ani (îi las pe matematicieni să facă aproximarea cuvenită), ca în romanul lui Alexandre Dumas. Nu e un interviu propriu-zis, în care întrebările sunt scurte, la obiect, pentru că discipolul şi-a propus să aibă şi el un rol activ în dezbatere. În consecinţă, convorbirile pun în lumină personalitatea profesorului, dar şi impresii, păreri şi preocupări ale discipolului, devenit între timp un lingvist cunoscut. Din mărturisirile savantului atipic, care îmbina în cursurile sale şi în operă rigoarea ştiinţifică cu lumea mirajului artistic, aflăm întâmplări de viaţă, clarificări, convingeri. Semna G.I. Tohăneanu, pentru că avea deja un h în nume. Şi, ca „o reacţie juvenilă, un protest, naiv poate, împotriva încercărilor unor politruci de a dijmui latinitatea limbii noastre şi de a exagera importanţa „pecetei slave” asupră-i...” (p. 9). I era, evident, iniţiala tatălui, profesorul Ion Tohăneanu, directorul Liceului „Vasile Alecsandri” din Galaţi, deputat liberal şi mai apoi primar al oraşului. A pătimit pentru aceasta, având domiciliu forţat, iar fiul va fi exclus din învăţământul superior bucureştean. De la tată a moştenit discreţia, decenţa, dragostea şi ardoarea cu care şi-a îndeplinit meseria de profesor, sentimentul propriilor margini, condiţie sine qua non a depăşirii de sine, cât şi modestia (pe uşa de la apartamentul său era scris doar numele, fără titluri şi nu avea nici carte de vizită, aşa cum era moda). Părintelui său îi va dedica prologul la cartea Arta evocării la Sadoveanu, traducerea Eneidei şi motto-ul la cartea Expresia artistică eminesciană.

Dascălii care i-au călăuzit paşii în anii de studiu au fost, printre alţii, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Al. Graur, Iorgu Iordan, profesori care au scris „opere trainice, fără a recurge la terminologii spectaculoase”. (Asta denotă că profesorul avea rezerve faţă de folosirea de către lingvişti a noilor direcţii de cercetare de la structuralism încoace, de practicarea unei exprimări stereotipice, ininteligibile şi placide.) Lui Tudor Vianu îi relevă „generozitatea şi gingăşia sufletească”. Adeseori îl conducea spre casă, trecând pe lângă ultima locuinţă a lui Macedonski din Calea Dorobanţilor. De fiecare dată, ilustrul cărturar se descoperea o clipă, ridicându-şi pălăria, într-un gest discret şi firesc. Pe fiul acestuia, medicul psihiatru Ionel Vianu, l-a învăţat limba latină. Pe Al. Rosetti îl numeşte „boierul” lingvisticii româneşti. Moral, „nu cunoştea ura, invidia, ranchiuna, meschinăria, străin fiind de toate înfăţişările Urâtului, care ne strepezeau şi ne sluţeau trăirile” (p. 24). Era iubitor al munţilor, făcând expediţii, până în anii din urmă, cu tinerii săi colaboratori. Fără sprijinul acestuia, „năstruşnicul” George Călinescu nu şi-ar fi publicat Istoria... (1941). Se ştie că Al. Rosetti i-a servit lui Călinescu ca model pentru personajul Dinu Gaittany din Bietul Ioanide. Spre deosebire de alţi colegi de la Universitate şi Academie, care răbufneau recunoscându-se în alte personaje ale romanului, Al. Rosetti, îşi manifesta constant bucuria de a fi fost model pentru personajul călinescian. G.I. Tohăneanu mărturiseşte, de asemenea, că a fost unul din fericiţii cititori ai romanului, înainte de apariţia lui în librării. Prin intermediul unei întâmplări povestite de Boris Cazacu, aflăm despre pasiunea marelui critic pentru dansul pe care îl practica zilnic, de unul singur. Aşa se explică, poate, opinează profesorul, forţa plastică descriptivă a scenelor coregrafice din Bietul Ioanide şi Scrinul. Entuziast, citează două fragmente şi face câteva observaţii stilistice pe marginea lor.

La Universitatea din Bucureşti, profesorul a avut privilegiul de a se afla în preajma celor mai importanţi filologi ai vremii: Al. Graur, Iorgu Iordan, Tudor Vianu, Jacques Byck. Profesor de latină i-a fost N.I. Herescu (care i-a tradus pe Catul şi Horatius), plecat în Franţa de teama bolşevismului. Acesta l-a îndemnat să-l însoţească, dar i-a răspuns că dorinţa tatălui său era ca el să-şi termine studiile în ţară. Îndatorat se simte şi faţă de Al. Graur, de la care a învăţat multă „carte latinească şi românească” şi „lecţia superioară a firescului, a simplităţii”, cât şi aceea de a nu vorbi elevilor săi decât despre ceea ce el însuşi a înţeles şi ştie. În anii ‘50, G.I. Tohăneanu ajunge asistent universitar la Facultatea de Litere din capitală. Aici/acolo, conform mărturiei studentului său Theodor Hristea, studenţii îi răsplăteau cu aplauze „harul şi graţia pedagogică”. La fel se va întâmpla şi la Timişoara, căci studenţii vor ghici în persoana profesorului „un aliat posibil şi un îndrumător lipsit de orice morgă, de orice emfază”, mulţi devenindu-i prieteni de nădejde. La 27 de ani, a fost „dat afară” de la Universitatea bucureşteană, pe temeiul „originii nesănătoase”. Lovitura a fost năprasnică, deşi o aştepta. Va lucra ca zeţar într-o tipografie, fiind ajutat în această perioadă de doi foşti studenţi. Apoi a fost ajutat de George Ivaşcu, directorul Editurii Didactice şi Pedagogice, „om de o francheţe şi de o gingăşie sufletească irezistibilă”, care l-a angajat redactor (mai târziu îl va invita să colaboreze la revista „România literară”, la rubrica „Limba română”). Când George Ivaşcu a fost înlocuit cu Alexandru Bojin (autorul unei cărţi „lamentabile” despre Arghezi), a părăsit editura. Va duce cu el amintirea profesorului Gh. Guţu (autorul Dicţionarului latin-român din 1983), cel care a refuzat să se întoarcă la Universitate, unde fuseseră angajate nulităţi pe tot felul de posturi.

Dintre colegii de catedră timişoreni, pe lângă rectori şi decani, profesorul vorbeşte despre Victor Iancu, Gh. Ivănescu, Ştefan Munteanu, Eugen Todoran, Ignat Florian Bociort, Liviu Onu, Clio Sârbu (Mănescu), Lucia Jucu (Atanasiu). Vorbind despre Liviu Onu, profesorul se dovedeşte a fi un confident ideal al acestuia. Aflu că Liviu Onu era originar din Lipova, ceea ce nu ştiam. Portretele pe care le realizează unora dintre colegi sunt expresive, demne de un veritabil portretist, de pildă cel al profesoarei de literatură universală. (pp.109-110). Merituos este faptul că, deşi unii au deţinut funcţii importante, „nu s-au rinocerizat”. Generos, le recunoaşte meritele, şi uneori, incitat de întrebări, umbrele. Regretă relaţiile tensionate avute cu Gh. Ivănescu, care a funcţionat vremelnic la Universitatea timişoreană. Este sceptic în privinţa existenţei aici a unei „şcoli” stilistice. Dacă totuşi ar fi existat, meritul întemeierii ei l-ar împărţi „frăţeşte” cu Ştefan Munteanu, despre care are multe cuvinte de laudă (pp. 172-174). Îşi exprimă în acelaşi timp regretul că relaţiile dintre ei „au evoluat sinuos, fără să atingă limanul râvnit al prieteniei”.

Acum, să-i dăm lui I. Funeriu meritul autorului. Întrebările lui sunt de obicei la obiect, alteori vine cu completări/explicaţii binevenite, care stârnesc interesul profesorului. Ştie despre ce vorbeşte, urmându-i pilda. Într-un loc profesorul, îi apreciază eliberarea din „chingile maeştrilor”, când a contestat şi a restabilit adevărul în legătură cu editarea poeziei lui Macedonski. Dacă profesorul se eschivează, Funeriu o spune pe şleau. Mai ponderat, profesorul îi reproşează câteodată că exagerează. Uneori întrebarea începe aşa: „Odată mi-aţi povestit...”, ceea ce dovedeşte că discuţiile între cei doi nu au fost puţine. De altfel, I.Funeriu mărturiseşte acest lucru, adăugând că, de fiecare dată, a ieşit îmbogăţit spiritual şi cultural. Când povesteşte ultima întâlnire cu Gh. Ivănescu în gara din Arad, o face pentru a bucura. Acesta i-a mărturisit că Gh. Tohăneanu ştie mai bine latineşte decât el şi are cea mai bună sintaxă dintre lingvişti.

Păcat că această convorbire nu a fost dusă până la capăt. Cu siguranţă, profesorul mai avea multe de spus. I. Funeriu încearcă să depăşească acest impas în Addenda şi Cuvântul elevilor, cu scopul de a întregi portretul profesorului cu amintiri, reflecţii, completări. Rememorând prima lor întâlnire: „...mi-l închipuiam masiv şi distant, impunător şi inabordabil, pedant şi, poate, arogant. Nu mică mi-a fost mirarea, la primul curs, să-l văd coborând sprinten treptele Amfitreatrului Mare, păşind peste două deodată, intrând pe uşa studenţilor, nu a profesorilor, şi începându-şi lecţia înainte de a ajunge bine la catedră. Din primul moment m-au frapat eleganţa expresiei, organizarea perfectă a prelegerii, naturaleţea şi spontaneitatea expunerii şi, mai ales, faptul că vorbea liber şi nu ne dicta năucitor savantlâcuri sterile...” (p. 203). Toate aceste calităţi, continuă discipolul, derivau din cultura clasicistă, din cunoaşterea literaturii române, dintr-o „disciplină intelectuală” şi dintr-o „moralitate impecabilă a ştiinţei”. Spre deosebire de alţi universitari, nu era invidios pe colegi, nu avea resentimente faţă de reuşitele altora, nu agrea nici măcar polemica. Latina profesorului era desăvârşită. Aceasta s-ar explica prin faptul că a învăţat-o în copilărie, fără efort, citind şi recitind De bello Gallico a lui Caesar. Nu agrea discuţiile teoretice, prefera să comenteze fapte reale. Vizita pe care i-o face discipolului, la Săvârşin, mărturiseşte despre o personalitate sensibilă, caldă şi apropiată de oameni. Întâmplarea narată cu acest prilej (pp. 221-222) relevă faptul că profesorul îi dispreţuia pe impostori. Felul cum îl face pe discipol să înţeleagă motivul atitudinii sale de-atunci este exemplar prin discreţie, fineţe, eleganţă şi cultură.

Din carte, se desprinde portretul Profesorului, al savantului care a lăsat moştenire studii de stilistică, de versificaţie, de lexicologie şi traduceri din Vergilius şi Macrobius, dar şi al unui model de om. Un om care în toate împrejurările grele ale vieţii s-a rezemat de Poezie, pentru că „lucrarea ei asupra sufletului omenesc poate fi şi una alinătoare”. Nu întâmplător, atunci când întrebările i se par delicate, se retrage, citând versuri din Eminescu, Blaga, Nichifor Crainic, Ovidius, Goethe, Horatius, Coşbuc, Al. Philippide, Miron Radu Paraschivescu, Arghezi, Nichita Stănescu. Un om bogat spiritual. Iată ce spune despre plictiseala care ne locuieşte uneori: „... având întotdeauna la ce mă gândi, nu prea pot spune că ştiu în ce constă senzaţia de «plictiseală», de care se tânguie atâţia oameni. Atunci când un om, pe care nu am cum să-l evit, începe să mă plictisească, îmi văd de gândurile mele, lăsându-i totuşi impresia, dintr-un minimum de politeţe, că-l ascult...” (p. 103). O carte cu şi despre G.I. Tohăneanu în 301 de pagini. Aş mai fi citit încă pe atâtea şi cred că nu m-aş fi plictisit. E felul meu de a spune că-l iubesc.

 

 

[1] I. Funeriu, G. I. Tohăneanu Optimus Magister, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2017