CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Un poemation [1]

Sub un titlu mai degrabă antipatic, dacă nu şocant (e greu de învins această senzaţie de refuz, ca să mă exprim aşa, a lecturii din partea cititorului ce ţine în mînă o carte astfel denumită[1]), Traian Ştef publică, înfruntînd şi canoanele zilei, gusturile, trendul literar, o epopee pur şi simplu, un poemation: cu tot ce ar cere genul clasic consacrat de maeştrii lui nemuritori, în primul rînd Homer şi Virgiliu. Dar şi, la noi, în limba română, Ioan Budai Deleanu. Ultimul, de altfel, frecventat asiduu de Traian Ştef a cărui Ţiganiadăa repovestit-o (Povestea Ţiganiadei, Editura Paralela 45 ,2010, traducerea în maghiară, Ciganyiasz,de Demeny Peter). Avem acum o carte mimetică, parodică, alegorică, toate acestea deodată. Are, vorba ceea, de toate cîte îi trebuie epopeii: prolog, „Cînturi”, epilog. Autorul e ajutat în aventura sa inedită de o dispoziţie discursivă, epică autentică, în care zămisleşte un personaj, Louse (păduche, în engleză, care dublează, în repulsie, specia guzganului, dacă asta mai lipsea), agent narativ, într-o realitate murdară generoasă, în toate faţetele ei concrete, fizice. Povestea, suflul ei epic sînt frînte doar de tăietura versurilor, uneori nu doar scurte, ci chiar concentrate într-un singur cuvînt.

Dialogul poetului cu personajul său deplorabil continuă de la un „Cînt” la altul. El, nomina odiosa, nu doar îl inspiră, ci îi şi porunceşte dîndu-i tonul necesar „muzicii”, reconvertindu-l pe poet, recalibrîndu-l la cele proxime, reale, oricît ar fi ele de respingătoare: „Eu sînt acela/ Ce ştie/ Şi lumea să fugă pe urmele mele/ Să mă urmeze orbeşte/ Cînd chiţăi/ S-audă goarna/ În care tu vei sufla/ Mai tare/ Cuvîntul meu/ Tu să-l rosteşti// Şi să-l scrii/ Să-l rosteşţi/ Să-l dăruieşti/ Pedeapsă/ Numai să-l asculte/ Cu toţii/ Cum ascultă la uşi.//Răsplată vei primi/ De-mi ceri/ Mai mult decît avut-a Faust/ Al vostru/ Lumea întreagă fi-ţi-va/ La picioare/ Implorîndu-te s-o conduci/ S-o salvezi/ Cu puterea dată de un şobolan trimis/ Apoi să rămîi mai în urmă/ Şi cronica s-o scrii/ În laude psalmi şi înalte cîntări” (pp. 17-19).

Acest spectacol al dezgustului propus poetului se întinde generos şi în următoarele „Cînturi”. În cel de-al V-lea acesta îi cere poetului să-l metamorfozeze în chiar semantica numelui său, Louse (păduche). Precum în epopeele antice greceşti şi latine, ori în Ţiganiada, din care autorul reia ad litteram pasaje, personajul infect aspiră la frumuseţi consacrate literar: Elena, Lavinia, Margareta. Doar astfel ar face şi arta însăşi: parazitează Frumuseţea în expresia ei nudă, Femeia.

Folosirea trucurilor şi clişeelor clasice din epopei, a luptelor glorioase care cad în derizoriu, aşijderea şi epopeea lui Ştef sfîrşeşte printr-un „Epilog”-cheie al tuturor înţelesurilor criptice, parabolice din „Cînturi”: „Şi Louse ieşi puţin/ Să-şi caute alte unghere/ În alte părţi şi cărţi/ Mulţumit cu numele din vis/ De laudă şi poveste/ A fost frumos visul/ Dar acuma trebuie să ne întoarcem/ Eu însumi mi-am trăit dragostele/ Tu ţi-ai trăit metamorfozele ca o salamandră/ Te-ai jucat cu focul/ Şi nu te mai poţi ascunde/ Lepădîndu-te de tine/ Nu mai poţi păcăli pe nimeni (...)/ Ne trezim în această realitate/ În această foşgăială bezmetică/ Cu subteranele cu ploile murdare/ De care nu putem fugi/ Ridicîndu-se pînă la cer” ş. a. m d. Epilogul poemationuluieste o cădere în real, o trezire dintr-un vis/coşmar.

În fine, această carte a lui Traian Ştef este în felul ei unică, şi nu doar ca specie literară resuscitată. Ci şi ca exerciţiu literar propriu pe o temă dată de istoria literară, şi frecventată, cu atîta folos, de alte şi alte generaţii de scriitori de altădată: epopeea. Un exerciţiu-canon, aşadar, urmat fidel, cu tenacitate şi acribie în care autorul însuşi se supune, cu stoicism, presat la un sentiment al dezamăgirilor omniprezente de astăzi, sub o autoflagelare purificatoare.

[1] Traian Ştef, Epopeea şobolanului Louse,Editura Şcoala Ardeleană, 2018, p. 114