CRONICA LITERARĂ
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad
S-a spus despre recenta carte a lui Vasile Leac[1], apreciată drept una din apariţiile poetice remarcabile ale anului trecut, că reprezintă o reinventare a autorului. Primul semn ar fi substituţia numelui, Vasile, cu iniţiala V. Altfel, ideea de reinventare, în general, nu doar în cazul de faţă, mi se pare extrem de discutabilă. E ea posibilă cu adevărat, ori e doar o iluzie? E semn de adaptabilitate, de dorinţă de înnoire, de oportunism? E doar stilistică, sau e reflexul unor profunde experienţe transformatoare prin care a trecut autorul? Şi, admiţînd că ele s-au petrecut, au produs ele o schimbare vizibilă în modul de a scrie? E un autor, ca toţi oamenii de altfel, neschimbat, mereu egal cu sine însuşi, sau se schimbă de la un an la altul, ca să nu zicem de la o zi la alta? Şi mă refer la schimbări de profunzime, nu la cele vizibile cu ochiul liber? Ce rol are voinţa de schimbare, i. e., intenţia – exemplul heteronimilor lui Pessoa e unul extrem, iar diversele personae ale lui Pound, Eliot, Kavafis intră în altă categorie, despre care nu va fi vorba aici.
Poemul care deschide volumul, zo na distruşilor, are aparenţa unui mani fest. Nu de generaţie, nu literar, ci, mai curînd, existenţial. Sau apropiat de expresionismul unui Pär Lagerkvist: „Ce facem noi, cei fără ambiţie, cărora ne plac/ monologurile interioare iraţionale?/ Noi, cei care ştim că suntem prinşi în meschinărie şi oboseală,/ şi orice lucru ni se pare imposibil şi îndepărtat?// Ce facem noi, ăştia prinşi în blocaj, veşnic nemulţumiţi?/ Când se întâmplă să avem o seară mişto,/ ni se pare că totul e atât de uşor iar, mai târziu,/ când rămânem singuri, murim încet şi fără sens.// Noi, blazaţii, care nu ne dorim mişcare şi ergoterapii;/ noi, care ne dorim în secret să fim teleportaţi/ în rezervaţie, unde e petrecerea cu amăgiri şi aluzii,/ de unde ştim că nimeni nu mai pleacă./ Cei pentru care religia nu mai înseamnă nimic,/ familia nimic, natura nimic, animalele nimic, copiii nimic…/ Ştiinţa nu ne mai satisface imaginaţia şi inteligenţa./ Noi, ăştia, care ne dorim atât de mult să iubim, iar când se/ întâmplă, ni se pare imposibil şi obositor.// Ce facem noi, cei care ne pierdem în amănunte, care vedem/ defecţiuni peste tot, care nu-i suportăm pe onctuoşi, dar ne lăsăm/ uneori prinşi în capcana lor. Noi, care trăim doar pentru scroll şi/ lucru mecanic, pentru confuzie şi deşeu?// Noi, ăştia, lipsiţi de energie şi şansă, rămaşi în aşteptare…/ Când obţinem ce dorim nu ne mai dorim ce am obţinut./ Consumatori de filme proaste, de umor sec şi texte dubioase./ Pentru noi trecutul nu înseamnă nimic, prezentul e paralel,/ viitorul imposibil.// Ce facem noi, cei care ne-am săturat de poezie şi artă?/ Cei care stăm prost cu orientarea, cu skillurile?/ Noi nu ne dorim decât să fim lăsaţi în pace, să ne milogim/ prin baie şi holuri întunecate, ca nişte zombie.// Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm,/ care n-am vrut să cunoaştem ridicolul şi lipsa de sens./ Ce facem noi, cei care n-am înţeles schemele şi-am rămas/ blocaţi pentru totdeauna, aici, în zona distruşilor?”
Mai pe înţeles şi mai pe scurt: refuz. Al integrării, înregimentării, conformării la orice fel de norme, văzute ca o formă de alienare. Al iluziilor de orice fel, inclusiv al celor autoconsolatoare, cum ar fi literatura. O boală cronică, nu doar a anilor din urmă, ci una a secolului. A secolului trecut ca şi a acestui secol.
Concentrînd, volumul consemnează, între altele, o consemnare ‘albă' a experienţei de Gastarbeiter; ca observaţie pentru cei eventual înclinaţi să-i reproşeze acest lucru, folosirea procedeelor ‘poetice', ca şi refuzul lor, implicit sau explicit, nu înseamnă absolut nimic în afara contextualizării.
Apoi, o serie de înregistrări ale cotidianului, ale biograficului, nici nu contează dacă ‘reale' sau ficţionale, cum ar fi corespondenţa din Din dragoste pentru anonimi şi minorităţi şi Dragă Gizi; nu e locul/ cazul unor prea aprofundate analize, nici din partea poetului, nici din partea interpretului – lucrurile sînt aşa cum sînt şi nu se vor schimba, după cum nici reinterpretarea lor nu aduce fericirea.
Locul e o lume globală, unde occidentul nu mai e mitul fascinant de pe timpuri (cele ale comunismului, de pildă), dar nici nu e arătat acuzator cu degetul, ca în, să zicem, Cadavre în vid şi Corabia lui Sebastian ale lui A. E Baconsky, ci, cel mult, cu ironie dezabuzată: „Noi suntem o categorie socială care nu trebuie privită/ cu compasiune. Capitalismul e un gazon perfect tuns./ Noi suntem firele de iarbă perfect retezate. Şi cine nu/ zâmbeşte şi se bucură când vede un gazon atât de/ perfect şi gras”.
Nu mai e posibilă (şi nici necesară) revolta, blazarea/ resemnarea rezolvînd totul, într-un fel sau altul: „Practic, toţi stăm într-un fel de mall şi aşteptăm,/ dar nu toţi se urăsc cum ne urâm noi./ […]/ Zilele glossy s-au terminat./ În curând or s-apară documentare din perioada/ când prietenii tăi voiau să demonstreze că idealul/ se bazează pe indiferenţă, mediocritate şi hazard”.
Rămîn în final o serie de variaţiuni ale unei aceleiaşi stări depresive, şi o serie de formulări cvasi-aforistice, expresie a unei înţelepciuni (sau ‘înţelepciuni'?) pe care o aduce experienţa, nu neapărat vîrsta: „pentru cei mai mulţi dezolant e doar un cuvânt”, „o fericire despre/ care ştii dinainte că-i mai mult iluzie”, „Tu nu ştii cum e să te trezeşti la nebuni/ Când toţi dorm şi nu mai găseşti nimic/ Lipsa raţiunii nu oferă plăceri şi nici aşteptări”, „se spune că tradiţia te scuteşte de imaginaţie şi judecată”, „zona numită monoideal: un loc unde ţi-ai transferat/ speranţele şi plăcerile/ […]/ O rezervaţie a sentimentelor domestic-ostile”.
O concluzie ca lama unei ghilotine, „după un timp nimeni nu mai e ok”, nu face altceva decît să rezoneze, peste ani, cu versurile lui Lars Gustafsson: „E timpul să mergem acasă./ Dar sîntem acasă”.
[1] V. Leac, monoideal, Bucureşti, Nemira, 2018.