DIALOG
Cioran văzut de la Buenos Aires
Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Alina Diaconú
Alina Diaconú,
scriitoare argentiniană de origine română
Ciprian Vălcan: Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?
Alina Diaconú: Prima carte de Cioran pe care am citit-o a fost Ispita de a exista, în traducerea în limba spaniolă realizată de Fernando Savater. Am rămas atît de impresionată de gîndirea sa iconoclastă, de profunzimea viziunii sale asupra condiţiei umane şi de minunata manieră de a o exprima literar, încît mi-am promis să încerc să cunosc persoana din spatele gînditorului cînd aveam să călătoresc din nou la Paris. Locuisem în acel oraş, fusesem de multe ori să mă plimb şi să îmi văd prietenii români şi francezi de acolo, însă nu îl întîlnisem niciodată pe Cioran. Cu Ionesco, în schimb, ne cunoşteam de cînd a veam 17 ani şi îl vizitam mereu; despre Cioran îmi vorbiseră nişte români, în treacăt, dar numai după ce am citit acea carte am fost cu adevărat fascinată de viziunea sa filosofică şi am dorit să ajung la el. Evident că după ce l-am cunoscut, am citit aproape tot ce a scris. Mai multe dintre cărţile sale mi-au fost dăruite de Cioran însuşi, cu dedicaţii, astfel încît în prezent am o secţiune întreagă din bibliotecă destinată cărţilor lui.
C. V.: Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi care dintre acestea vi se par importante şi astăzi?
A. D.: Ceea ce m-a atras şi continuă să mă atragă la Cioran este acel scepticism dus la extremă, o extremă care răscoleşte conştiinţa, ajunge la miezul conflictelor, ne tulbură inteligenţa şi este precum un strigăt disperat în faţa imposibilităţii sale de a crede sau de a se raporta la supranatural sau transcendent. Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el, cînd l-am cunoscut personal, a fost uşurinţa cu care rîdea de tot şi de el însuşi, căldura sa ca persoană, interesul faţă de celălalt şi o extraordinară însuşire pe care am descoperit-o în spatele acelei gîndiri implacabile: compasiunea sa, o sinceră şi profundă comizeraţie produsă de tragedia umană şi de suferinţa care ne marchează existenţa.
C. V.: Vi se pare îndreptăţită opinia acelor exegeţi care îl socotesc pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?
A. D.: Da, probabil că mulţi văd în el un continuator al lui Nietzsche, însă eu nu cred aceasta. Nietzsche era un nihilist, iar Cioran nu accepta această etichetă, el nu a fost nihilist, se considera sceptic şi într-adevăr era. Nihilistul crede în Nimic, iar scepticul nu crede în nimic. Este o mare diferenţă. Şi, din punctul acesta de vedere, marii antecesori ai lui Cioran, începînd din Antichitate, au fost Pyrrhon, Pascal şi Montaigne.
C. V.: Ce scriitor din secolul al XX-lea ar putea să fie asemănat cu Cioran în privinţa temelor de reflecţie şi a stilului?
A. D.: Nu sînt erudită în filosofie şi nu pot răspunde corespunzător la această întrebare. Mi se pare că Cioran a fost atît de original în stilul său şi în amprenta sa, încît mi-ar fi greu să găsesc pe cineva care să îl egaleze. În Franţa, Derrida şi Lyotard au fost preocupaţi mult de doctrina scepticismului. Din punct de vedere literar, dintre marii scriitori ai secolului al XX-lea, poate Beckett, Ionesco şi Borges prezintă unele puncte comune cu Cioran cu privire la vidul sufletului uman, absurdul vieţii şi la necontenitele sale căutări metafizice.
C. V.: În ce fel este receptată în momentul de faţă opera lui Cioran în Argentina?
A. D.: În Argentina, pînă acum vreo 10 ani, Cioran a reprezentat un filosof doar pentru elită. Constat că după moartea sa, numele lui devine tot mai cunoscut şi cu plăcută surpriză descopăr în Buenos Aires, pe zi ce trece, tot mai mulţi „cioranofili” în locuri în care nu bănuiam şi între persoane care nu păreau să poată împărtăşi vreodată ideile sale. Aţi văzut că la colocviul de la Biblioteca Naţională (n. r. – Colocviul Internaţional Emil Cioran, desfăşurat la Biblioteca Naţională Mariano Moreno, Buenos Aires) a fost multă lume interesată.
C. V.: 
1986. Paris, la Cioran acasă.
Foto: Ricardo Cordero, soţul decedat al Alinei Diaconú)L-aţi cunoscut personal pe Cioran şi aţi corespondat cu el. Cum era omul Cioran?
A. D.: Am scris mult despre Cioran, l-am şi descris mult, şi în cuvîntarea ţinută la bibliotecă alături de dumneavoastră şi alţi intelectuali am povestit puţin despre cum era omul din spatele scriitorului. Cînd sînt întrebată aici (n. r. – Argentina) dacă Cioran era o persoană atît de pesimistă, sfioasă şi solitară cum pare din cugetările sale, răspund că era exact opusul: o fiinţă prietenoasă, afectuoasă, comunicativă şi cu un extraordinar simţ al umorului. Cînd ajungeai în casa lui, te simţeai copleşit de atenţia sa, şi se vedea că e încîntat că putea să îşi exprime părerea, să asculte, să facă schimb de idei, interesat să cunoască amănunte din viaţa interlocutorului său, punctele de vedere, opiniile acestuia. Întotdeauna am simţit că în spatele tuturor anatemelor sale se afla o imensă dragoste de viaţă şi un mare interes faţă de semenii săi.
Traducere din limba spaniolă:
Ana-Maria Clep