ARTE VIZUALE
Carmen Neamţu
eseisă, Arad
Când acasă nu mai e nicăieri
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Sala „Studio”; Spectacolul cu piesa Aici, acolo, de Mihai Ignat; regia: Alexandru Maftei; scenografia: Gabriella Spiridon; light design: Lucian Moga şi Cornel Dume; sound design: George Dancu. Cu actorii: Oana Kun, Sorin Calotă, Ovidiu Ghiniţă, Amalia Huţan şi Florin Covalciuc.
În prezent conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov, Mihai Ignat (n. în 1967) a debutat ca dramaturg, la 36 de ani, la Radio BBC, cu Crize. Încă o poveste de dragoste. Piesa fusese nominalizată, în 2003, la International Radio Playwriting Competition, concurs al BBC Londra. A urmat publicarea mai multor volume de teatru (Crize sau Încă o poveste de dragoste, Editura Eikon, Cluj, 2006; Patru cepe degerate, Editura Brumar, Timişoara, 2006; Toţi privesc înainte, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016), piesele autorului jucându-se cu succes în ţară şi în afara ei. Aici, acolo a fost nominalizată, în 2011, de UNITER, pentru piesa anului.
Textele lui Mihai Ignat sunt centrate pe tema crizei: criza cuplului, a neadaptării la aici şi acum, criza familiei, dezrădăcinarea, alienarea, incapacitatea de comunicare între fiinţe. Propunerea de la sala „Studio” a regizorului Alexandru Maftei este un spectacol sensibil despre drama familiilor care se sparg prin plecarea unui membru afară din ţară, la muncă, pentru o viaţă mai bună. Aici e mama (Oana Kun) care pleacă în Italia, lăsându-şi în urmă soţul (Sorin Calotă), fiul (Amalia Huţan) şi tatăl (Ovidiu Ghiniţă). E un cerc care se repetă iar şi iar, tatăl femeii plecase şi el odată. Melania continuă acest ciclu al dorinţei de mai bine pentru cei pe care îi iubeşte.
Alexandru Maftei şi-a exersat mâna în regia de film şi publicitate, iar în montarea de la teatrul din Arad propune stop-cadre în care raportul lumină – întuneric potenţează drama înstrăinării personajelor. Regizorul s-a mai apropiat de textele lui Mihai Ignat, montând la Teatrul de Artă din Bucureşti şi piesa Moartea pentru patrie.
Textul montării este unul foarte bun, iar replicile care se repetă sunt ca scurte poeme în proză (în fond autorul a debutat ca poet), care sunt generoase cu actorii, dându-le posibilitatea să se joace cu accentele în frazare. Punctele de suspensie numeroase din textul repetitiv le oferă infinite posibilităţi de interpretare de care actorii profită în chip foarte reuşit.
Oana Kun joacă nuanţat drama femeii aflată într-un Paradis torinez,
dar trăind Infernul personal
(Sursa foto: https://teatrulclasic.ro/events/aici-acolo-de-mihai-ignat/)
Tensiunea scenică se acumulează din repetitivitatea mono logurilor. Oana Kun, în rolul mamei care alege să plece într-un soi de Paradis al abundenţei, Italia, joacă nuanţat drama femeii care încearcă să înţeleagă „de unde trebuia să fi început totul?” De unde şi până unde nu-şi mai găseşte locul şi rostul şi norocul. Mama se afla în Paradisul italian torinez, dar trăia un infern personal. Soţul (Sorin Calotă), prietenul din copilărie (Florin Covalciuc), fiul (Amalia Huţan) şi tatăl (Ovidiu Ghiniţă) încearcă să supravieţuiască într-o lume în care doar televizorul – „tembelizor” le confirmă temerile, le alină dorurile şi le aduce puţină fericire. Între frigiderul gol şi tembelizorul – televizor, actorii construiesc stări intense, de la resemnare, la revoltă surdă. Sunt veridici, joacă firesc fără emfază. Amalia Huţan, în rolul lui Gelu, face un rol foarte bun, între candoarea copilului şi maturizarea forţată a fiului rupt de mamă. De la el aflăm şi abc-ul lexical al tranziţiei româneşti postdecembriste, într-un dicţionar ce se îmbogăţeşte zi de zi: „Când tata zice s-ar putea – asta înseamnă e sigur, când tata zice e de treabă – asta înseamnă că acela e fraier, când tata zice du-te şi învaţă – e du-te şi lasă-mă-n pace; Când tata zice nu ştiu asta înseamnă ştiu, dar nu vreau să-ţi spun; Când tata zice mâine, asta înseamnă niciodată; când tata zice vai, dar nu trebuia, e n-ai găsit ceva mai ieftin, zgârcioabo?; Şuncă, măsline, chec înseamnă zi de salariu”.
„Oraşul ăsta se pustieşte, nu mai vine nimeni în afară de tine”; „În oraşul ăsta nu mai aterizează nici muştele. De locuri de muncă, ce să mai zic?!”; „S-a întors din Italia cu un tic, netezeşte întruna orice cută. Când a plecat, nu suporta fumul de ţigară. La întoarcere fuma”; „Puşcăriaşii o duc mai bine ca bolnavii din spitale”; „Înainte nopţile ne lipeam unul de altul. Mă lipeam după spatele ei ca abţibildul sau ea după spatele meu. După ce-a plecat o vreme am mai simţit-o lipită de spatele meu, o vreme nu mult. Acum mârâie că mă întind pe tot patul,că trag pătura, că sforăi. Sforăiam şi-nainte. Nu ştiu ce-a apucat-o”.
Cert e că e greu şi aici şi acolo. Dar, vorba lui Filip, prietenul, interpretat de Florin Covalciuc: „Aici mori încet. Acolo, repede”. Şi dacă ne deosebeşte ceva de ceilalţi de dincolo, e doar felul cum alegem să ne trăim viaţa. Atât.