POEZIE

Costel Stancu
poet, Reşiţa

***

Într-o zi,

am stat de vorbă

cu piatra inimii mele

şi ea a sîngerat.

Viaţa?

Un film proiectat,

la nesfîr şit,

pe ecranul

unui cinematograf

plutitor.

Doamne,

ce vin ă am eu

că scutur

pomul din Rai

şi dintre crengile lui

cade

un lunetist?

* * *

Mama era fată în casă la bogaţi

Într-o zi, ştergea praful de pe pian.

Din întîmplare, i-a atins o clapă.

Pianul a sunat. Mama s-a speriat şi,

crezînd că făcuse ceva rău,

a fugit în pădure. Acolo l-a întîlnit pe tata.

Tăia lemne şi nu ştia că există femei.

Pentru cine tai lemnele acestea?

l-a întrebat mama. El a ridicat din umeri,

a scuipat în palme şi a lovit cu securea.

Aşa m-am născut eu.

* * *

Mă tot urmăreşte o pasăre

să-i arunc firimituri din mine.

Cu timpul,

ea creşte, eu mă împuţinez.

Într-o zi,

mă va ciuguli

ca pe o rîmă

ieşită în mijlocul drumului

după o ploaie caldă

de vară.

* * *

Mama scoate apă

din fîntînă.

Tata pune,

indiferent,

coadă securii.

În găleată,

peştişorul de aur.

Mama îl priveşte pe tata,

îşi face semnul crucii şi

hotărăşte să se descurce

singură.

E secetă mare.

Peştişorul de aur

nu-i poate îndeplini

mamei

decît o dorinţă.

Eu.

* * *

Zadarnic fugi.

E ca şi cum ai ascunde

în gură un cub de zahăr

să nu îl împarţi cu fratele tău.

Vine sfîrşitul?

Doi oameni se ceartă

pe acelaşi lătrat de cîine.

O, Doamne!

Peştele desenat are,

întotdeauna,

un singur ochi.