POEZIE

Ioan F. Pop
poet, eseist, Oradea

toate spumegau ca o golgotă a abisului.

punţile matinale s-au rupt,

nu au mai aşteptat atingerile de omidă ale valurilor funebre.

acele rotiri ale lucrurilor în cercuri
concentrice,

deasupra capetelor purtate în mîini.

dincolo pulsau alte zbateri fără nici o adresă.

alte treceri care nu încap în nici o descriere somnambulă.

toate erau pomenite ca într-un alfabet al descompunerii.

şiruri de cruci păşeau alene în urma fiecărui cuvînt.

încet, viaţa se tot scurtează la mîini.

se strînge pe la încheieturi,

ne lasă tot mai desfrunziţi,

pînă încep să se vadă oasele nopţii,

degetele deşirate ale unor vene pămîntii.

de la o vreme,

viaţa rămîne cu un număr mai mică, cu un vis,

cu o obosită iluzie.

de la o vreme,

viaţa rămîne doar un schelet de cuvinte.

din acele peregrinări s-au ridicat alte trupuri nelocuite.

ploile despletite nu mai goneau peste
crestele plumburii.

iar prin iarbă se tîrau paşii de termită ai sfîrtecărilor ultime.

braţele se întorceau pe piepturi tot mai greu de găsit.

dar vom încerca obiectele ca pe nişte
încheieturi de gîngănii.

vom ridica imnuri glorioaselor fapte ale disperării.

mîinile vor adormi în răvaşele nisipurilor curgătoare.

iar despre toate celelalte încercări

vor vorbi alte trupuri răsărite din roua ce fumegă încă.

poemul de dincolo de cuvinte,

surghiunit în ungherele vlăguitelor cutreierări,

ca într-o baladă a aşteptărilor inutile.

unde locurile şi timpurile nu pot fi puse de acord.

mai departe nu se mai putea înainta cu acele trupuri răvăşite.

cineva a aprins o candelă mai la margine, într-un gest absurd.

căci se zvonea că pe aici va trece, ca o febră neagră, p o e m u l.

şi se va opri doar acolo unde nu îl aşteaptă nimeni.

ca nu cumva să năvălească peste el,

ca nişte păsări de pradă, cuvintele.

ca într-o veche fotografie, cu siluetele ruginite,
cu privirile răstignite peste cearcănele amneziilor.

razele negre galopau printre genele răvăşite ale tresăririlor.

numele lucrurilor erau repetate pînă li se ştergeau urmele.

în orbitele paşilor crescuţi înaintea noastră sunau

alte clinchete de arătări străvezii, cadavrele altor iluzii.

urcam bolovanii de lumină pe crestele ultimelor ademeniri.

ne îndreptam cu paşi grei spre alte peregrinări neştiute.

ne îndreptam spre malul născut din rugăciuni şi blesteme.

degete somnoroase orbecăiau prin măruntaiele ceţii,

căutau o tîmplă de pămînt unde să se aşeze.

peste care cad serile tot mai inutile,

zilele se scurg tot mai zgomotos.

toate umbrele cerşeau pe la colţuri de la alte umbre,

ca nişte arătări oarbe duse de mînă de alte arătări.

tot suflul acela pironit în marginea zării.

toate tăcerile ce nu vor ajunge niciodată în cuvinte.

tot dangătul acela unde nu soseşte nimeni.

tot nespusul care creşte cît un mormînt.

noi călătoream prin mari trupuri de întuneric,

ca nişte cîrtiţe care vîslesc prin valurile oglindite în adînc.

după vagi bătăi de inimă ale pietrelor adunate în haite.

cu viaţa pe viaţă călcînd, căci moartea ne ştie pe de rost.

trupurile pe care le împărţeam trecătorilor,

ca pe nişte haine purtate prea mult.

căci noi păşeam doar prin bătătorite limanuri.

eram biete arătări agăţate ca liliecii de marginile înserării.

eram tot ceea ce noaptea copia pe curat din uitările zilei de ieri.