PROZĂ

Dana Gheorghiu
prozatoare, Timişoara

Colonada[1]

Memoria localnicilor – şi a unora dintre fidelii Staţiunii – a conservat, în schimb, şi alte întâmplări. Poate că nu atât de importante, de notabile, însă pline de acel fior care, întotdeauna, cuprinde inimile şi le apropie, atunci când oamenii devin martorii unei poveşti de dragoste.

S-a vorbit, la vremea cuvenită, în fel şi chip, şi încă mulţi ani la rând, despre iubirea născută în toiul acelor zile agitate, ale aplicaţiilor militare, dintre o fată, de nici optsprezece ani, şi un tânăr ofiţer, din corpul de elită al Cavaleriei. O fată care, însoţindu-şi părinţii la Băi, a locuit în vila „Bazar”.

– Rosa Moss! izbucni, deodată, Liana, întorcându-se către Radu, cu elanul celui care are, subit, o revelaţie.

– Aşa-i, veni confirmarea.

– Cum se mai limpezesc lucrurile! li se alătură şi Gloria, ridicându-şi capul de pe umărul Alexandrei. Şedea dreaptă, cu mâinile pe genunchi şi ochii mari, plini de curiozitate, fixaţi asupra lui Radu.

– Mda, într-un fel, admise bărbatul, îngândurat.

Era una dintre acele împrejurări rare când simţi, din prima clipă, că ţi s-a înfăţişat ursita. Sufletul–pereche, zămislit anume pentru tine, pe care se poate întâmpla să nu-l întâlneşti nicicând. Dar dacă e dat să fie şi să-ţi iasă în cale, îl recunoşti imediat. Încă înainte de a-ţi fi vorbit. La fel cum şi el te va recunoaşte, negreşit – e suficient un pas, fie unda unui surâs, o uitătură fugară sau o abia perceptibilă atingere – ori nimic din toate acestea. Există lucruri mult mai subtile, de regulă încifrate altora. În schimb, pe deplin limpezi pentru cei doi, ştiutori că de-acum înainte le este sortit să fie împreună. Iar dacă, totuşi, se va întâmpla să fie despărţiţi de-o voinţă străină, fie omenească, fie aparţinând Celui Stăpân peste Toate, care nu poate fi acuzat şi nici tras la răspundere, va supravieţui doar o parte nesemnificativă a fiinţei lor. Ceva din lăuntrul lor se va frânge, va îngheţa ori va pieri şi ei nu vor mai fi aceiaşi.

– Câte şi-au spus ori şi-au făgăduit nu a auzit nimeni. Dar nu era greu de ghicit. Iubirea lor înflorea, de la o zi la alta, desfăcându-şi corola, în văzul tuturor, încât ajunsese să nu mai fie un secret pentru nimeni, de vreme ce, atât de lesne, li se citea pe chipuri. În mod evident, stârnea interes. Era comentată cu voci joase, însă pline de bunăvoinţă. În acele zile de bucurie debordantă şi de strălucire, cu toţii se simţeau mai generoşi, mai buni. Aflaţi în preajma unor tineri a căror poveste de dragoste se înfiripase sub ochii lor şi pe care ar fi dorit s-o ştie împlinită.

Ea trecea pe sub bolţile Colonadei, îndată ce soarele scăpăta, incendiind vârfurile arborilor, ca un ultim semn de rămas bun al zilei. Lăsa loc înserării să învăluie, silenţioasă, Parcul şi să aprindă, pe rând, alte lumini. Mai tainice şi altfel sclipitoare, pline de vrajă. În înalt, cerul se ilumina la răstimpuri, colorat de explozia focurilor de artificii, estompând pentru câteva minute licăririle astrelor şi părând a incendia bolta, în strigătele de entuziasm ale celor de faţă. Stare-ntregită şi de muzica neîntreruptă, răsunând din Chioşcul Fanfarelor – valsuri, polci şi mazurci, menuete, ceardaşuri şi landlere, succedându-se într-o scurgere neîntreruptă de sunete armonioase şi tempo-uri variate – menite să întregească mirajul locului.

Ea înainta de-a lungul Colonadei, precedându-şi părinţii, cu părul greu, lăsat pe spate, prins într-o fundă. Avea din acestea multe, de toate culorile, şi ştia să le potrivească, să le asorteze cu volanele rochiilor sau cu gulere-i ample, brodate, la modă în acel timp. Când mergea, credeai că pluteşte. Părul i se înfoia uşor, fusta dansa, dintr-o parte într-alta, condusă de mersu-i grăbit. Îşi ţinea gura uşor întredeschisă, iar ochii-i fugari, nerăbdători, i se însufleţeau de cum îl zărea. Se oprea şi, aşezându-şi o mâ­nă la baza gâtului, o apăsa, de fiecare dată, spre a-şi domoli zvâcnirile sângelui. Iar bărbatul, parcă simţindu-i privirea, tresărea sub intensitatea acelei căutături. Se întorcea şi, zărind-o, se desprindea grabnic din grupul său, de tineri ofiţeri, spre a-i ieşi în întâmpinare.

Şi nu era şi nici nu a fost, în acele seri, pereche mai potrivită, reflectată-n cristalul oglinzilor înalte, veneţiene, ale Sălii de Bal! Talie mai mlădie, paşi mai uşori şi surâs mai radios decât cel al fetei. Ochi albaştri mai cuceritori şi ţinută mai suplă, mai dreaptă decât a junelui ofiţer. Şi nici încântare, şi nici bucurie mai sinceră decât aceea de pe feţele lor.

Era Bărbatul unic, în ochii Ei, de parcă sala şi Parcul şi Staţiunea, lumea întreagă ar fi pierit, pulverizate-n neant, iar în universul fericirii sale nu s-ar fi aflat decât el, unic ocupant al acelui spaţiu, peste care să-şi întindă braţele şi trupul, desfăşurându-şi întreaga fiinţă acaparatoare, încât să nu mai rămână niciun loc, cât de neînsemnat, pentru un altul.

Era Femeia unică, în ochii Lui, a cărei graţie şi seninătate îl copleşiseră şi dorea s-o înscăuneze în universul fericirii sale şi s-o păstreze acolo, într-o hegemonie absolută, şi nicio alta, oricât de atrăgătoare, să nu-i uzurpe locul.

Toate acestea le ştiau, le aflaseră aproape instantaneu, din momentul în care – după ce „Kaiser-Waltzer” a răsunat întâia oară, marcând deschiderea balului şi a continuat să fie auzit şi perceput ca un prolog şapte seri la rând, pe întreaga durată a şederii Împăratului – s-a anunţat cadrilul.

A fost voia sorţii, îşi vor aminti, peste ani, mulţi dintre dansatorii de atunci, din sală. Femei elegante, pline de nuri, şi tineri ofiţeri curtenitori, cu toţii subjugaţi de farmecul serilor petrecute-n Cazinoul din inima Parcului:

Să te pomeneşti, pe neaşteptate, înaintea cuiva a cărui prezenţă să-ţi taie răsuflarea!

Să-i simţi chemarea fierbinte, magnetismul, şi să ştii, pe loc, c-o certitudine absolută, c-ai întâlnit acea fiinţă unică, hărăzită doar ţie!

Să realizezi că ai această şansă şi să te înfiori la gândul c-ai putea s-o ratezi.

Să încerci să faci totul pentru a o reţine.

Să vrei să opreşti Clipa!

Iar după ce, schimbându-se perechile, s-au pomenit faţă-n faţă, iar privirile lor, însufleţite de plăcerea dansului, s-au descoperit, a fost ca pe urmă să nu se mai poată desprinde unul de altul! Bărbatul a urmărit-o pe tot parcursul cadrilului, cum se îndepărta şi-i revenea în preajmă, întâlnind de fiecare dată căutătura fie furişă, fie deschisă a fetei, însoţită de-un zâmbet aparte, destinat – o ştia! – numai lui. În final, însoţind-o, s-a înclinat în faţa părinţilor. Le-a cerut permisiunea altui dans şi, începând de atunci, toate dansurile serii, dar şi cele din nopţile viitoare i-au aparţinut, de parcă-i fuseseră făgăduite în exclusivitate. Niciun alt predendent n-a mai cutezat să se apropie, spre a-şi rezerva un vals, o polcă sau un galop, în care tânăra să-i fie parteneră.

...Şi să urmeze, într-o mijire a zorilor, ultimul vals. După ore de ameţitoare rotiri să înceapă să se reverse, treptat, acordurile fastuoase din „Wienna Waltz” – aşteptat şi întâmpinat c-o bucurie exuberantă, cum pe drept i se cuvenea unui adevărat principe al balului.

Şi muzicanţii să-şi intensifice jocul arcuşurilor trecute peste corzile de vioară. Smulgându-le sunete parcă nemaiauzite. Iar perechile de dansatori să deseneze un cerc amplu împrejurul lor şi ei, prinşi în mijloc, să nu mai perceapă nimic în afara apropierii trupurilor, a răsuflării fierbinţi şi-a luminii din pupilele celuilalt. Şi să valseze.

Să valseze şi să valseze ameţitor, până când orchestranţii înşişi, extenuaţi, să-şi înceteze execuţia, înălţându-şi, într-un gest de admiraţie şi de capitulare, arcuşurile. Şi-atunci, abia, dezmeticiţi, în tăcerea grea, căzută dintr-o dată, ca o cortină densă a încremenirii, să se uite în jur, uimiţi şi parcă jenaţi. Să se retragă, în ropotul de aplauze subite ale celorlalţi tineri, reînsufleţind atmosfera şi redându-le, tuturor, euforia unei nopţi de bal, ai cărei părtaşi fuseseră.

– Că s-au promis unu altuia era de presupus. La fel cum, poate, era de bănuit că nu s-a stabilit o dată anume, căci, în acele momente, însoţindu-şi Suveranul, tânărul ofiţer urma să plece.

Rosalia, ţineţi minte? aşa se numea, l-a condus, flancată de părinţi. Iar ochii bărbatului au urmărit-o neîntrerupt, în tot acel timp premergător pornirii trupelor imperiale, în vreme ce ai fetei, umeziţi de lacrimile reţinute, nu se desprindeau de pe chipul său – toate acestea le-am aflat de la unchiul Mircea, martor tăcut şi nebăgat în seamă, pierdut în mulţime. La fel cum, mai târziu, mi-a relatat şi deznodământul poveştii.

Şi încearcă să vadă, cu ochii altcuiva: ai băietanului Mircea, care se îndrăgostise în taină de-o fată. O fată frumoasă, cum nu era alta – aşa găsea. Şi pe care, întrucât îi amintea de graţia şi gingăşia unui trandafir, o numise, pentru sine, Rosa Moss.

La fel şi-o imagina şi Radu: păşind uşoară, cu volanele alb-rozii ale rochiei, asemenea petalelor unei ruje, vălurind odată cu fiecare pas al fetei... Simţi un fior de duioşie şi parcă împunsătura unui regret, pentru destinul ei ciudat şi inacceptabil.

– Urmarea s-ar putea să ţină, întrucâtva, şi de istorie, le spuse prietenilor, c-o expresie gânditoare. La numai trei zile de la plecarea Suveranului din Staţiune, ajuns la Geneva, Împărăteasa Elisabeta a fost asasinată.

Vestea dispariţiei, în condiţii atât de violente, a îndrăgitei Sissi a zguduit Imperiul. Şi nu ştiu dacă această tragedie nu şi-a întins aripa funestă şi asupra celor doi tineri. Un lucru e sigur: Rosalia nu şi-a mai revăzut niciodată iubitul.

Câţiva ani s-a înfăţişat la Băi, începând cu 4 septembrie. Şi vreme de patru seri la rând, s-a îndreptat înspre Cazinou. Oprindu-se la câţiva paşi de intrare. Aştepta. Nimeni şi nimic nu o clintea din loc! Nici chemarea muzicii, atât de îndrăgită, care răzbea din Sala de Bal. Nici râsetele, nici acordurile de vioară şi nici salutul cunoscuţilor, sau îndemnul lor de a-i însoţi n-aveau puterea s-o înduplece. Refuza tăcută, clătinându-şi capul.

Ea înainta cu paşi uşori, îndată ce soarele scăpăta, de-a lungul Colonadei. Fără să se grăbească, cu umerii uşor aduşi în faţă şi ochii-n pământ. Şi doar atunci când ajungea în preajma clădirii, privirea i se înălţa, şovăitoare, însufleţindu-se treptat şi alergând în toate părţile, ca şi când ar fi căutat pe cineva. „Pe ofiţerul acela” şopteau între ei oamenii, unii abia sosiţi în Staţiune, după ce auziseră povestea de la alţii.

Iar supoziţii au fost, nenumărate: Poate că o mâna într-aici, se spunea cu voce scăzută, o speranţă a cărei deşertăciune nu voia s-o recunoască. Din care pricină era posibil să-şi fi pierdut minţile, neputându-se împăca cu absenţa celui iubit. Poate că tânărul ofiţer pierise, în vreo împrejurare tăinuită, atât de comună unor vremuri tulburi. Sau numai o amăgise, c-o vorbă şi c-un surâs nestatornic, plăcând-o atunci, dar uitând-o, degrabă. N-ar fi fost exclus, se mai zvonea, ca părinţii lui să nu fi găsit fata îndeajuns de înstărită. Socotind unirea celor doi o mezalianţă. Şi câte altele, încă.

Să fii şi să nu mai fii aceeaşi făptură. Ceva dinlăuntrul tău să se frângă, aşa cum n-ai fi bănuit că s-ar putea întâmpla, cu adevărat. În zilele tale de fericire maximă.

Să stai neclintită într-un loc şi lumea să treacă pe dinaintea ta, uneori atingându-te din nebăgare de seamă, însă de cele mai multe ori ocolindu-te. Să nu mai simţi amorţeala din picioare, urcând şi cuprinzându-ţi trupul. După un timp, să nu-ţi mai pese nici de privirile lungi şi iscoditoare, aţintite asupra ta. Să aştepţi astfel, nemişcată, parcă la nesfârşit, fiinţa iubită. Bărbatul care ţi s-a jurat ţie: prin cuvintele, şoaptele şi atingerile lui. Şi numai sufletul să-ţi strige neauzit, de dor şi de disperare.

Să crezi, uneori, că-i recunoşti pasul. Că-i distingi silueta, detaşându-se din mulţimea compactă a celorlalţi. Abia atunci să înaintezi câţiva paşi, într-acolo. Să percepi cum ţi se aprind obrajii, iar viaţa palpită, din nou, în tine. Laolaltă cu speranţa şi credinţa că, de astă dată, ele au un temei! Să fii aproape sigură.

Să tragi aerul adânc în piept şi el să nu-ţi ajungă şi emoţia să te sufoce. Să întinzi, poate, o mână şi să rosteşti un nume. Ca o chemare înceată, căreia să nu-i răspundă nimeni. Cel mult, să se întoarcă înspre tine nişte ochi întrebători şi să-ţi zâmbească fugar, odată cu buzele şi chipul nedumerit al străinului. Să te retragi micită, sub povara de plumb a dezamăgirii.

Nu s-a mai ivit, apoi, ani în şir. Cu timpul, s-a presupus c-a plecat pe alte meleaguri, consolându-se, într-un final. Până când, într-o seară de început de septembrie, a revenit: o femeie în alb!

Apariţie părelnică, pentru mulţi. Contestată şi disputată deopotrivă, fiind vizibilă numai unora. Era şi nu era!

La început intriga. Uneori, înspăimânta. Fără temei, însă, căci femeia, la rândul ei, se ferea de lume. N-a atins-o nimeni. Nimeni nu i-a auzit paşii. Nici glasul şi nici răsuflarea. Dar nu se îndoiau asupra identităţii sale. Mai cu seamă cei care o cunoscuseră. Bătrâni, de-acum, însă cu imaginea fetei încă vie în minte. Era un privilegiu s-o zăreşti! susţineau. Întrucât nu se arăta decât rar şi numai unor persoane deosebite.

– Se poate iubi aşa? întrebă emoţionată Gloria. Un tremur de înfiorare i se ghicea în voce, în vreme ce privirea-i şovăielnică se înălţă către Iuliu.

– Da, se poate, confirmă acesta. Ba chiar mai mult: se poate şi muri. Nu mă refer aci la acele cazuri spectaculoase de sinucideri, ţinu să precizeze, sinuciderea e întotdeauna spectaculoasă şi încearcă, de regulă, să-l pedepsească pe „celălalt”. Ori doar să-i atragă atenţia, în caz că e înscenată. Mă gândesc la unele situaţii reale şi rare, când o anumită demnitate, un anumit cod al onoarei te împinge la sacrificiul suprem.

– Adică? Fii mai limpede, îi ceru Pia. Sună cam anacronic.

[1]Fragment din romanul în pregătire Stil Diwal.