RESTITUIRI

Dan Demşea
istoric, Arad

Amintirile „Unchieşului”
(partea a doua: august-decembrie 1916) ^[1]

/Capitolul/ „Răsboiul de întregire”.

„În 14/27 August 1916 soseşte /vicarul ortodox român al Oradiei, Vasile/ Mangra de la Budapesta la Arad. /.../ A venit cu vestea că România n-are să intre în răsboi contra monarhiei /austro-ungare/ şi că, Consiliul de Coroană, convocat chiar pe ziua de astăzi în Bucureşti, probabil va hotărâ alăturarea la Puterile Centrale. /.../ Eu aveam însă alte orientări; circulaţia militară de pe trenuri încă îmi spunea altceva – apropiata declarare de răsboiu [din partea Regatului României].

În ziua de Sfânta Marie, 15/28 August 1916 oficiasem sfânta liturghie în catedrală. Până la amiazi nu s-a ştiut nimic. După amiazi ajunge şi la mine în Seminar/ul teologic/ ştirea despre declararea răsboiului român^[2]. Cel dintâi lucru mi-a fost să-mi fac bagajul gata pentru toate eventualităţile. După aceea mi-am adus o birjă închisă /ca/ să mă strecur până la Mangra în hotel. Strada era agitată. În hotel /îl/ aflai pe /jurisconsultul episcopesc/ Gheorghe Popala Mangra. /Acesta din urmă/ m-a întâmpinat cu «vezi ce aţi făcut». «Nu e vremea de recriminări, îi răspunsei, ci de a face». Formula jertfei euharistice [a mântuitorului Iisus Christos] l-a impresionat /pe Vasile Mangra/.

Am ţinut apoi sfat, că ce e/ste/ de făcut. Eu am insistat să plece imediat la Budapesta, să afle de intenţiunile guvernului faţă de noi; şi să oprească eventualele măsuri de razbunare până ce dânsul va merge la Sibiu ca să acopere preoţimea şi populaţia faţă de furia ungurească, chiar luând garanţii pentru paşnica purtare a oamenilor noştri. Dânsul mai avea planul de a emite /în calitatea sa de mitropolit nehirotonit^[3] al Ardealului/ împreună cu episcopii /săi sufragani/ de la Arad şi Caransebeş o pastorală de îndemnare la pace şi ordine a clerului şi poporului, ca să nu cadă jertfe inutile. Am încheiat sfatul /ţinut în 15/27 august 1916, în camera hotelului din Arad, unde se cazase Vasile Mangra/ cu cuvintele: «Acum nu mai e vorba de/spre/ ce va fi cu mitra arhipăstorească şi, peste tot, cu persoanele noastre, ci numai de a mântui vieţi; gândeşte-te la soartea^[4] celor de la margini^[5]». Încă în seara aceea de Sântă Mărie, /Vasile Mangra/ a plecat la Budapesta; dar la Sibiu n-a cutezat să meargă^[6].

După ce l-am expediat pe Mangra la Budapesta, am luat contact cu /Vasile/ Goldiş. Cu un lucru eram încurcat, anume, că la o mişcare populară nu ne putem gândi. Eram doar ca într-o temniţă păziţi, iar pe sate numai bătrâni, femei şi invalizi. Rolul nostru a rămas tot cel de mai nainte: a mântui /ceea/ ce putem mântui dinaintea furiei Ungurilor, ca să nu se împlinească ameninţarea lui Tisza, că România va putea dobândi numai un Ardeal fără Români. Realitatea era că noi contam ca cetăţeni ungari, supuşi legilor marţiale ungare.

Am căzut de acord cu Goldiş să facem formele de declaraţii, vagi, că nu noi purtăm vina răsboiului şi /că/ rămânem între marginile legii, supuşi patriei şi tronului. Înainte de stabilirea definitivă a programului de apărare am mai chemat la sfat pe Ştefan Cicio Pop şi Sava Raicu. Acesta din urmă însă a fost împiedecat să vină. Ne-am înţeles: Episcopul /Ioan Ignatie Pap/ să dea /o/ pastorală vagă preoţimei, de a respecta legile şi ordinea publică; să aducă aceasta la cunoştinţa prefectului /comitatului Arad/ şi să ceară ocrotirea populaţiei de prigoniri. Şi /apoi, episcopul/ să se ducă la şedinţa Casei magnaţilor convocată pe 2 Septemvrie /1916/ în Budapesta; iar Ştefan C. Pop – la şedinţa Dietei convocată pe 5 Septemvrie, ca să ia cuvânt/ul/ în sensul circumscris mai sus. Mai era vorba şi de o delegaţie la prefect/ul Aradului pentru /o/ asigurare de fidelitatea noastră cătră patrie şi tron, dar am convenit să renunţăm la acest hiperzel.

S-a convocat însă Consistorul plenar pe 6 Septemvrie /1916/ pentru luarea dispoziţiilor de asigurare a averilor bisericeşti şi punerea la adăpost a preoţimei prin/tr-o/ Declarare de fidelitate. Declaraţia aceasta, unica^[7], ce s-a făcut în Arad, e ţinută în termeni generali, fără o înfierare a României. Cu aceste îngrădiri aşteptam desvoltarea evenimentelor^[8].

Guvernul /ungar/, care se aştepta la o /in/surecţie în spatele frontului unguresc, era mulţumit de această atitudine. Şi a stat pe loc până la întrezărirea sorţii ce i se creia României prin încrestarea ei în spate dinspre Bulgaria, în faţă cu formidabila incursiune a armatei germane şi cu defecţiunea ajutorului rus prevăzut în planul de răsboi românesc. În zece zile de la declararea răsboiului, Turtucaia – pierdută; frontul românesc – clătinat.

Aradul era locul de refacere al armatei aliatului german, de unde se desfăşuraseră înaintea ochilor noştri formidabilele eforturi duse pe front. «În două săptămâni isprăvim cu perfida Românie – răcneau Germanii – şi soartea ei va fi mai grozavă decât a Sârbiei»^[9].

În primele zile se mai gândeau Ungurii, că vor avea nevoie de ocrotirea noastră dacă ajunge armata română până la noi; şi îşi mai înfrânau patimile; dar ziarele erau pară şi foc contra noastră, stimulând instinctele la răsbunare şi /la/ extirparea a tot ce este românesc.

«Aradi Hiradó» /ar/ vrea să lanseze apel la publicul maghiar, să nu mai permită vorbă românească pe stradă, dar cenzura suprimă apelul. Iar când am scris eu în «Biserica şi Şcoala» articolul În faţa răsboiului,cenzura suprimă /chiar/ şi de la mine pasagiile în cari mă plângeam că pentru acest răsboiu suntem priviţi cu ochi răi de către societatea maghiară. Domnul procuror nu admitea dar/ă/ că suntem priviţi cu duşmănie şi părea că /astfel/ temperează agresiunea contra noastră.

Un ziar, «Arad és Vidéke» s-a oferit [în cea de-a doua jumătate a lunii august 1916 în condiţiile absenţei fortuite a ziarului «Românul»] chiar, că ne pune la dispoziţie coloanele sale dacă îi plătim 300 /de/ abonamente, ce făceau peste 8000 /de/ lei, însă n-am putut face /rost de/ această sumă; dar nici nu ne convenea a ne obliga faţă de ei.

[Urmează descrierea atmosferei agitate din centrul urbei arădene].

E indescriptibilă îngrămădirea lumei streine în Arad. Parcă aici şi-au dat întâlnirea parcurile /recte: parcările/ de tunuri germane, cari înaintau spre România, cu parcurile infinite ale refugiaţilor din interiorul Ardealului, Saşi şi Săcui, /refugiaţi/ cari sugerau intuiţia^[10] cântecului din 1848: «fug domnii fără de papuci» dinaintea oastei lui Iancu.

N-a fost lipsită această babilonie nici de scene tragicomice.

În una din aceste zile pleca un batalion al regimentului /de tip teritorial –n.n./ românesc din Arad^[11] la frontul italian, căci regimentele româneşti erau dirigiate pe frontul italian /ca/ să nu ajungă în contact cu frontul românesc. În fruntea batalionului cânta muzica militară cântece ungureşti. Dar soldaţii încă aveau instrumentele lor muzicale, clarinete şi trâmbiţe în cari cântau din mijlocul batalionului marşul lui /Avram/ Iancu, iar un sergent ungur juca pe marşul lui Iancu ciardaşul lui. Eu priveam dintr-un balcon această ironie a sorţii^[12]. /.../.

/Subcapitolul/ Internările.

Pe intelectualii români de la margini, Hunedoara, Sibiu, Braşov, administraţia i-a adunat şi i-a trimis la internare în părţile ungureşti. O bună parte din/tre/ ei a fost adusă la Arad. Dar de aici /în/ curând /a fost/ dirijată mai departe.

Un ordin ministerial decretează /municipiul/ Oradea-Mare de sediu /al/ Mitropoliei ortodoxe din Sibiu şi a/l/ celei unite din Blaj. Aşa se mută, ori mai bine zis este escortat Consistoriul şi Seminarul din Sibiu, precum şi mitropolitul Victor Mihali cu Consistorul şi Seminarul lui din Blaj la Oradea-Mare.

Şcoala Normală ortodoxă din Sibiu /împreună/ cu corpul /ei/ didactic neaflând loc în Oradea-Mare, s-a mutat la Arad unde a întrat sub direcţiunea mea, /fiind/ contopită în Şcoala Normală din Arad^[13]. /.../. [În consecinţă, la Arad se aflau, începând din cea de-a doua jumătate a anului 1916, profesorii Dr. Silviu Dragomir, Victor Păcală şi Ascaniu Crişan^[14]]^[15].

Cu toate declaraţiile de fidelitate – în circularele episcopilor de ambele confesiuni, declaraţiunile din Casa magnaţilor şi din Cameră /cât/ şi sgomotoasele declaraţii de fidelitate din Reprezentanţele municipale – în care duceau tonul tocmai conducătorii naţionalişti, de pildă în Hunedoara – după căderea Turtucaiei^[16], va să zică în primele zece zile după declararea răsboiului, încep internările /chiar/ şi din judeţul Arad şi din Banat. Numai Biharia a rămas neatinsă de internări, Oradea-Mare însăşi fiind decretată de loc de refugiu a celor două mitropolii române.

Internările se făceau mai ales dintre intelectualii din provincie ca să nu fie între popor elemente /considerate/ dubioase [de către administraţia austro-ungară]. Aşa au ajuns internaţi: advocatul Dr. Ioan Suciu din Ineu şi Dr. Aurel Grozda din Buteni; apoi preoţi, învăţători şi ţărani cunoscuţi de agitatori de la alegerile dietale, cum e Nicolae Lăzărescu din Şiria, Leric din Ilteu^[17] şi alţii^[18].

Aflasem prin informatorii noştri, că la început eram luaţi pe tabloul /recte: tabelul/ internaţilor două sute de intelectuali din judeţul Arad. Numărul acest/or/a s-a redus apoi la 30, dar s-a renunţat şi la această listă când /autorităţile comitatului Arad/ s-au simţit în siguranţă faţă de invaziunea română.

În curând s-a/u/ selecţionat trei categorii de loviţi de soarte /recte: destin/: 1. refugiaţii – cu liberă mişcare în oraşele ungurene, cum erau sibienii şi blăjenii în Oradea-Mare şi Arad etc; 2. internaţii – legaţi de o localitate cum erau cei din Sopron; şi 3. Întemniţaţii – pentru pretinsa trădare de patrie prin spionaj etc.

Soartea celor dintâi [cea a refugiaţilor] era neplăcută dar suportabilă.

Internaţii din Sopron aveau /o monedă de/ o coroană la zi pentru întreţinere, din care trebuiau să trăiască, căci cea mai mare parte [de posibilităţi, de legături] era tăiată de casa şi familia lor; care i-ar fi putut ajuta. Unicul lor noroc a fost că populaţia germană din Sopron îi privea drept refugiaţi /chiar/ şi pe /cei/ internaţi; ceea ce le-a uşurat în/tru/câtva condiţiile de trai. Dar întemniţaţii din Aiud, Cluj, Seghedin etc îndurau groaza temniţelor grele şi a judecăţii la moarte.

După căderea Turtucaiei, înaintarea armatei române a devenit lentă, nesigură; pe la 20 septemvrie /1916/ se şi opreşte. Formidabila armată germană ia ofensiva şi sileşte armata română să se retragă cu mari pierderi de pe teritoriul Ardealului. Cu ei sunt nevoiţi a pleca intelectualii, preoţi şi învăţători «compromitaţi» /.../, pe cari îi aşteptau spânzurătorile ungureşti. /Profesorul/ Jancsó Benedek îi taxează pe aceşti preoţi şi învăţători «dezertaţi» la 50% din intelectualii judeţelor mărginaşe Braşov, Făgăraş şi Sibiu.

În partea a doua a lunei Octomvrie /1916/ primul act al răsboiului român s-a sfârşit catastrofal prin evacuarea Ardealului.

Noi iarăşi am ajuns unde eram mai nainte, cu urgia prigonirilor în spinare pentru atitudinea noastră, socotită de dubioasă, mai ales prin faptul că, din/tre cei/ 13 profesori ai liceului din Braşov, 11 au trecut în România împreună cu 80 /de/ învăţători ortodoxi şi 14 uniţi, apoi circa 60 de preoţi. Se ivesc tendinţe de reparări din partea noastră şi, /totodată/ tendinţe de dezmoştenire a noastră din partea ungurilor în graniţele ardelene printr-o nouă zonă etnică ungurească dealungul graniţelor româneşti.

Eu nu mi-am pierdut încrederea nici în aceste zile critice.

Aceea ce nu credeam mai înainte, că se va ajunge /la/ întronarea lui Magra în scaunul mitropolitan, s-a întâmplat. În 29 Octomvrie /1916/ a fost hirotonit şi introdus în scaunul metropolitan la Oradea-Mare unde era mitropolia în refugiu.

Actul hirotonisirei şi al introducerii l-au săvârşit episcopii Ioan Papp şi Miron Cristea în Catedrala Orăzii Mari. Mitropolitul V. Mihali şi episcopii D. Radu şi Miklos Széchenyi – catolici care nu întră în biserică ortodoxă, n-au luat parte la ceremonia din biserică. Pentru autorităţile civile şi militare a fost /un/ canon ascultarea serviciului românesc.

Mangra nu acceptase oferta primăriei de a primi sala ei festivă  pentru recepţii, ci le-a ţinut în umila casă consistorială. Faptul acesta şi că toastele de la banchet – unde erau îngăduiţi de canoane episcopii greco- şi romano-catolici – au fost ţinute pe de-a-ntregul româneşti, ori începute româneşte şi terminate ungureşte, a indispus pe Unguri. Se auzea «kölcsönös csalódás», «desamăgire reciprocă».

Seara mă plimbam cu părintele arhimandrit/Filaret/ Musta, atrăgând atenţia publicului cu fasonul nostru ortodox: «Itt a két vén tolvaj»( = «iată doi tâlhari bătrâni»), ne aruncă în faţă doi pasanţi /recte trecători/^[19]. Nu-mi era de mine căci eu eram obişnuit din Arad la aceste graţiozităţi; dar mă temeam că părintele Musta înţelege adresa. Şi, pripit cum e de la fire, se încaeră cu ei. Repede îl iau cu vorba până ce nu se mai văzură cavalerii insultători. – Auzişi de «doi tâlhari» îl întrebai pe Musta. – Da. «Dar ştii cine sunt cei doi tâlhari? – Cine? «Domnia mea şi Domnia ta». Ca muşcat de şarpe, întrebă unde-setc. «Pară-ţi bine că am scăpat atâtde ieftin. Haide acasă». Şi l-am tras după mine. Aşa s-a petrecut ospăţul nostru la instalarea lui Mangra. Dar nici matadorilor guvernamentali^[20] nu le-a mers mai bine. Miskolczy, prefectul judeţului [recte al comitatului Bihor] nu l-a primit în audienţă pe deputatul guvernamental, consilierul aulic Burdea cu ai săi. /Miskolczy/ nu mai făcea [cu aceştia din urmă] adeziunea politică /recte electorală/; se cerea lepădarea totală de neam. Aceasta era legea nouă a învingătorilor.

Lumea strâmtorată alerga la scutul lui Mangra. Între ei /erau/ şi /.../ cei ce-l băteau cu pietri mai nainte. Câtă vreme a stat Tisza la putere, /mitropolitul Magra/ a făcut multora bine în zilele cele mai critice. Dar mai târziu i se dete să înţeleagă că intervenţiile lui nu sunt bine văzute. Iar după căderea lui /Tisza/, urmând ministerul Eszterházi-Apponyi, /Mangra/ se plângea că aceştia nu mai au încredere nici în el. Sic transit gloria mundi.

Eu promisesem părintelui /Ion/ Lupaş că de voi fi pe picior liber, voi mişca toate pietrile pentru eliberarea lui dacă va fi internat. Rebega mi-a adus vestea din Sibiu că Lupaş a fost dus la Poşon /Bratislava/, de fapt el era internat într-un sat, Rust, lângă Sopron, unde d-abia l-am aflat. Ştiam că pentru Lupaş e genantă intervenţia lui Mangra. Dar cu fizicul debil cum îl ştiam, nu-l puteam lăsa să piară cu zile prin temniţe. Şi aşa m-am adresat lui Mangra pentru /o/ intervenţie. Sándor János, ministrul de interne, ştia că Lupaş, după alegerea de mitropolit, a scris un violent articol contra lui Mangra în «Telegraful Român» şi se mira de această intervenţie. «Vin pentru omul de ştiinţă, nu pentru omul politic» replică Mangra. Altminteri, pentru Lupaş au intervenit şi alţi oameni de ştiinţe, unguri din Budapesta, dată fiind reputaţia lui de istorician /deasemenea/ şi la Universitatea din Budapesta. Pentru această intervenţie – neplăcută părintelui Lupaş – /îmi/ iau eu răspunderea. Poate fi liniştit părintele Lupaş, nu-l desonorează^[21].

E propriu sufletelor căzute în păcatul rătăcirei, că nu-şi pierd vechile afecţiuni de prietenie. Dr. Ion Suciu era odinioară cel mai strâns legat de Mangra în luptele politice, iar după ruptura politică – cel mai înverşunat adversar al lui^[22]. «Când îi va merge lui Suciu de tot rău, să-mi scrii», /îi/ spune Mangra lui G. Popa, «ca să intervin pentru el». Fireşte că G. Popa a grăbit să-i scrie că Suciu e în/tr/o stare insuportabilă la Rust. Aşa i-a urmat eliberarea – şi aici fără vina clientului.

Acestea, fireşte, erau numai intervenţii particulare, pentru foştii săi prieteni. Şi mai ales, pentru cei mulţi ce se lepădau de partidul naţional, ca să scape de front şi internări. Nu l-am putut, însă, determina să /îşi/ ia răspunderea în întregime pentru preoţime, ca să o scutească de internări. «Să-mi facă careva vreo trangresiune; şi atunci mi-am mâncat încrederea la guvern, perzând totul». N-avea încredere în preoţime: că-şi va păstra cumpătul; nici curajul să se expună pentru totalitate, oricât îl strâmtoream eu. /Ceea/ ce nu mi-a succes mie, n-a succes nici sibienilor, cari îl asigurau că i se vor ierta toate dacă va face acest gest. A rămas refractar faţă de toate încercările făcute în direcţia aceasta. Nu voia să se facă imposibil/ul/ pentru lucruri mai mari – în gândirea lui /Mangra/, obsedată de mrejelelui Tisza, în care credea orb/eşte/ ca într-un idol.

Cei ce aveau parale să se provadă cu cele trebuincioase erau mai scutiţi /de nevoi/ în internare decât cei rămaşi acasă între şicanele zilnice, văzând cu ochii uraganul ce se descarcă asupra României şi laţurile ce se pregătesc Ardealului. Dctorului Comşa din Selişte /recte Sălişte/ îi mergea foarte bine în Rust, unde îşi câştigase o bună clientelă. Dar cei avizaţi a trăi dintr-o coroană la zi, cât li se dădea, o duceau greu şi trebuiau să se bage slugi. Mai bine erau /situaţi/ însă cei din generaţia obligată la armată, ajunşi prin ptotecţii şi mituiri în locurile sedentare dindărătul frontului, pe cari i-a şi apostrofat Tisza într-o replică din Cameră, că stau ascunşi prin spitale şi alte servicii sedentare.

Îm 19 Noembrie străpung Germanii frontul românesc la Târgul-Jiu, /ceea/ ce are de consecinţă ajungerea trupelor germane la Călimăneşti, pierderea luptei de la Argeş, /ceea/ ce deschide calea la Bucureşti^[23].

La două zile după înfrângerea de la Târgul-Jiu moare împăratul Francisc Iosif I după o domnie de 68 ani^[24]. /.../.

În 6 decemvrie 1916 armata germană intra orgolioasă în Bucureşti şi după ea dulăii Austro-Ungari. Un ordin obliga să se tragă toate clopotele din ţară /recte, a Austro-Ungariei/ de bucuria evenimentului. Burgul din Wiena /.../ era cuprins de spasmuri, singur micul Clironom, Otto, se spune că era abătut când i s-a spus că regimentul lui n-a putut fi /prezent/ la intrarea triumfală în Bucureşti. Peste doi ani, regele Carol al IV-lea cu soţia sa Zitta, poposeau în Bucureşti ca prisonieri ai aliaţilor. Nu doresc nici duşmanului meu acele clipe petrecute de ei în Bucureşti^[25].

Note:

^[1] Prima parte a apărut în „Arca”, Arad, Anul XXIX, 2018, nr. 10-11-12 (343-344-345), p. 159-165.

^[2] R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, /1926/, p. 76.

^[3] În data de 29 octombrie 1916, Vasile Mangra a fost hirotonit ca mitropolit peste cele trei episcopii ortodoxe române de la Caransebeş, Arad şi Sibiu.

^[4] Soartea avea sensul de supravieţuire.

^[5] Supravieţuirea locuitorilor din proximitatea hotarelor cu regatul României.

^[6] Nefiind dorit de aderenţii fostului contracandidat în funcţia de mitropolit, anume cea a sibianului Roşca.

^[7] Era de presupus faptul că doar Centrul Eparhial ortodox român din Arad a făcut-o, iar celelalte două Centre Eparhiale (Sibiul şi Caransebeşul, mult prea aproape de graniţa statală cu Regatul României) s-au abţinut de la acest procedeu, fiind constrânse probabil să „înfiereze” România.

^[8] R. Ciorogariu, op. cit., p. 77.

^[9] Idem, p. 78.

^[10] De fapt, conotaţia socială a momentului surprins de autor.

^[11] Referirea a fost făcută cu privire la regimentul chezaro-crăiesc cu limba de comandă germană, fie cel cu nr. 33 fie cel suplimentar cezaro-crăiesc nr. 38, având aceeaşi limbă de comandă, ambele cuprinzând în majoritate ostaşi recrutaţi din satele comitatului Arad.

^[12] R. Ciorogariu, op. cit., p. 78.

^[13] Institutul Pedagogic-Teologic ortodox român din Arad.

^[14] Director al Liceului de băieţi Moise Nicoarădin Arad în perioada interbelică, Ascaniu Crişan a fost înmormântat în Cimitirul Eternitateadin nordul municipiului Arad. Informaţie primită prin bunăvoinţa inginerului Bujor Buda din Arad în 2017.

^[15] R. Ciorogariu, op. cit., p. 87.

^[16] Turtucaia, situată pe malul Dunării, era partea Cadrilaterului aparţinând de regatul României.

^[17] Comună situată la marginea sud-estică a fostului comitat al Aradului, învecinat cu cel al Hunedoarei.

^[18] R. Ciorogariu, op. cit., p. 79.

^[19] Idem, p.80.

^[20] Aluzie la aderenţii „partidului guvernamental” din rândul unor intelectuali de expresie românească.

^[21] Părintele Ioan Lupaş a reuşit să supravieţuiască chiar şi închisorilor totalitare de după cel de-al doilea Război Mondial. Episcopul Roman Ciorogariu era conştient de faptul că părintele Lupaş îi va fi citit aceste rânduri apărute sub tipar în anul 1926.

^[22] R. Ciorogariu, op. cit., p. 81.

^[23] Idem, p. 82.

^[24] Idem, p. 83. Succesorul lui Franz Iosif la tronul împărăţiei a fost nepotul său Carol.

^[25] Idem, p. 82.