RESTITUIRI

Horia Truţă
istoric, Arad

Monumente publice cu imaginea Sfântului Ioan Nepomuk

Solicitarea ofensatoare a regelui Wenceslas al IV-lea suveranul Boemiei de a i se comunica secretele enoriaşilor obţinute în urma spovedaniei şi în mod deosebit ale soţiei sale regina Sofia, a fost întâmpinată de preotul praghez Ioan Welflin originar din satul Nepomuk cu un categoric non licet (nu este îngăduit). Refuzul brutal al arhiereului, i-a atras arestarea, tortura procesul penal şi la 16 mai 1383 moartea violentă prin înecarea în apele Vâltavei, unde a fost aruncat de pe un pod. Lumina miraculoasă care a apărut, un nimb cu cinci stele, a făcut posibilă pescuirea cadavrului din râul învolburat, pentru a fi înmormântat la Catedrala Sfântul Vitus din Praga.

În scurt timp, cultul arhiereului praghez martir s-a răspândit pe un larg areal central – european, în 1721 fiind sanctificat de Papa Benedict al XIII-lea sub numele de Sfântul Ioan Nepomuk. A fost consacrat ca protector al codrilor, podurilor, morarilor, plutaşilor, corăbierilor, a celor ce păstrează o taină, fiind invocat şi pentru pericolul inundaţiilor.

Martirajul datorat păstrării cu stricteţe a secretului confesiunii dar şi calităţile patrologice potrivite peisajului geografic bănăţean: terenuri mlăştinoase, nesigure, uşor şi des inundate, cu poduri şubrede şi păduri pline de pericole, i-au adus popularitate printre funcţionarii districtuali din regiune. Bănăţenii aveau nevoie de un ocrotitor al locuitorilor ce sufereau de „apele putrede, împuţite, ce boale aduceau, friguri cu epidemie şi ciume” ,deplânşi de cronicarul bănăţean, popa Nicolae Stoica de Haţeg.

Sfântul Ioan Nepomuk, Praga, Podul Carol
(Sursa foto: arhiva personală Horia Truţă) Drept urmare, în 1724, a fost înaintată lui Carol al VI-lea, tatăl Mariei-Tereza, împărat şi rege al Boemiei şi Ungariei, solicitarea ca Sfântul Ioan de Nepomuk, martirul înghiţit de ape, să fie recunoscut ca sfânt protector al Banatului. În urma aprobării, la 16 mai 1726, Ordinul Franciscanilor bosnieci a organizat în cetatea Timişoarei, festivitatea de consacrare, această zi fiind aleasă atunci şi sărbătoarea oraşului. Pe acest model, peisajul pieţelor unor localităţi catolice din Banat şi împrejurimi, a fost împodobit cu imaginea acestui sfânt, realizată după sculptura vienezului Mathias Rauchmiller (1645-1686) de pe podul Carol din Praga, devenită arhetip. Similitudini formale sunt evidente şi în cazul statuilor din cartierul praghez Mala Strana (Oraşul Vechi, pe malul stâng al Vâltavei), Viena, Linz, Saalbach (Austria) Sibiu şi alte oraşe. Varianta elegantă a tipului întâlnită în regiunea ungară la Szekesfehervaros sau tipul din Tata, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sunt alte modele de reprezentare frecvent copiate. Un izvor de inspiraţie pentru realizarea statuilor pot fi considerate şi sculpturile lui Ferdinand Brocoff sau gravurile lui Johann Andreas Pfeffel care au servit pentru ilustrarea cărţii Vita Santi Joannis realizate de J. Balbin la Augsburg în 1725. Proliferarea pe un larg areal a sensurilor, alegoriilor şi metaforelor exprimate de aceste modele răspund dorinţei de a satisface gustul modest al comanditarilor provinciali din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, cu posibilităţi financiare limitate aşa cum pot fi întâlnite şi în Arad, Pecica, Vinga, Vladimirescu, Fântânele, Neudorf, Turnu.

De regulă, sfântul este înveşmântat în haine de canonic, cu supliss, pluvialle cu blană, purtând pe cap bereta (biurettul), cu o figură ascetică, pătrunsă de devoţiune. Uneori el poate fi recunoscut doar după degetul arătător al mâinii drepte, ridicat în dreptul buzelor, ca semn al tăcerii, al păstrării unui secret, aşa cum este reprezentat în unele biserici.

La Arad, statuia Sfântului Ioan Nepomuk a fost dezvelită în 1729 fiind socotită ca cea mai veche sculptură de for public. Alegerea locului amplasării sale nu a fost întâmplătoare. Se ştie în mod sigur că iniţial, sculptura a fost aşezată în preajma actualei primării, lângă depozitul de sare al oraşului. Acolo se deschidea un braţ al râului, fiind „poarta” nordică a oraşului catolic german şi drumul de intrare – ieşire a călătorilor ce mergeau sau veneau dinspre Crişuri.

Odată cu dezvoltarea oraşului şi extinderea sa spre nord, în 1870, statuia a fost mutată pe locul actual şi anume scuarul din strada Episcopiei, colţ cu Desseanu, pe vechea suprafaţă fiind construit Palatul administrativ (1873-1875). La demolare, sub postament, a fost găsită o casetă cilindrică confecţionată din cositor, care conţinea 60 de monede din perioada anilor 1770- 1802. Autorităţile oraşului au dispus gravarea pe casetă a datei de „4 iunie 1870” alături de textul: „Pentru aşezarea (casetei) au fost încredinţaţi Bosik Josef maistru zidar şi Lazits Mihaly, sublocotenent urban” . Tot atunci, colecţia de monede vechi a fost completată cu cele aflate în circulaţie, alături de lista consilierilor a deputaţilor orăşeneşti şi aşezată pe noul amplasament, sub piatra fundamentală a monumentului. Odată cu mutarea sa de lângă Mureş, unde era un loc frecventat, statuia şi-a pierdut din semnificaţia iniţială, căzând în uitare.

Sculptura colorată la început, provenea probabil dintr-un atelier vienez, specializat în asemenea lucrări, dar nu este exclusă nici posibilitatea ca ea să fi fost realizată pe plan local. Lucrarea se bucură de o execuţie îngrijită, autorul anonim recurgând la imprimarea fără exaltare a dramatismului expresiei, frecvent în statuara barocă. Mişcarea reţinută, faldurile veşmintelor clericale cu învolburare savantă, ca de altfel întreaga ordonare a părţilor compoziţionale, asigură sculpturii o reală calitate artistică. Corpul cioplit în gresie de Viena, este redat răsucit spre dreapta urmând o traiectorie uşor şerpuită. Ondularea pe verticalitate este subliniată mai ales de drapajul în planuri mari al veşmântului clerical şi piciorul stâng uşor fandat. În mâna dreaptă, personajul ţine o cruce şi un medalion elipsoidal cu relieful Mariei Protectoare, efigia fiind sprijinită şi de îngeraşul dolofan, un puttoseminud, aflat tot în dreapta. Mâna stângă este îndoită peste piept cu palma spre interior şi degetele răsfirate într-un gest de pioşenie. Întreaga compoziţie este susţinută de nori globulari, peste care sfântul păşeşte triumfător.

Soclul monumentului, o evocare a unui bulb baroc, este supraînălţat peste un postament de formă dreptunghiulară (187/200), pe două nivele şi cu o treaptă în faţă, cioplite din acelaşi material ca şi sculptura propriu-zisă. Pe soclu, într-un cartuş decorativ, se află incizată, o inscripţie realizată în cronostih: „S / ioann I nepo MV Ceno / et Vsq Vehonor I / ara Dienses ha Cs Ignastat Wnt”, adică: „S / IOANNI NEPOMUCENO / ET USQUE HONORI / ARADIENSES HAEC SIGNA / STATUUND” , adică, „Arădenii au ridicat această statuie Sfântului Ioan Nepomuk şi pentru eterna lui cinstire” . Culorile aplicate o scoteau şi mai mult în evidenţă. Astfel, biurettul (bereta) de pe capul sfântului şi talarul (reverenda) lungă până la soclu erau negre, mozetta (pelerina) de pe umeri era roşie, în timp ce rochetul de sub ea a fost colorat într-un ocru- auriu. Chenarele soclului erau roşii iar suprafeţele sale se distingeau printr-un negru intens.

Sfinţirea monumentului, Arad, 2002
(Sursa foto: arhiva personală a sculptorului Mihai Takács) În vara anului 1999, după un meci de fotbal, datorită unei interpretări greşite a semnificaţiei sale, sculptura a fost vandalizată, astfel că în interesul conservării ei s-a luat măsura ridicării sale din locul unde a fost aşezată în urmă cu 129 de ani. La comanda primăriei, sculptorul Mihai Takacs a realizat în piatră de Viştea, o replică identică a acesteia. La 11 septembrie 2002, a reapărut caseta cu materialele depuse în anul 1870, dar s-a constatat că documentele s-au distrus însă monedele au rămas intacte, ele fiind depuse la Complexul Muzeal Judeţean.

Replica monumentului, a fost montată în locul celei vechi şi sfinţită cu mare fast în 19 noiembrie 2002, sculptura originală fiind depusă expoziţional în Biserica Romano-Catolică a Ordinului Minorit.

În Arad au fost şi alţi nepomuci, ciopliţi de meşteri anonimi, care împodobeau spaţiile publice ale oraşului.

În 1754, doi donatori, a căror identitate nu este cunoscută, au aşezat pe Calea Timişoarei din Aradul Nou, o altă statuie din piatră a lui Ioan de Nepomuk, recunoscut ca sfânt protector al puternicelor bresle ale morarilordin Mureşel (Siegmundhausener) şi Sânicolaul Mic (Kleinsanctnikolauser). Probabil că numele binefăcătorilor era inclus în primele patru litere din inscripţia de pe soclu: M L / G L / 1754 / R.E.N.E.E.D. 1793 /1854. A fost distrusă după 1945, fiind considerată azi dispărută.

În curtea Casei Parohiale din Aradul Nou se află monumentul de mai mici dimensiuni (120 cm) al Sfântului, prezentat singur, întreg, într-o poziţie relaxată cu genunchiul drept in spate şi uşor fandat. Veşmintele monahale, desigur colorate la origine sunt cele cunoscute şi folosite în sculpturile de acest gen. Cioplit în gresie, probabil, iniţial a fost expus pe soclu în preajma Podului Traian. Pe sculptura expresivă, sunt vizibile urmele vandalizării la care a fost supus.

O statuie cioplită probabil în mărime naturală, a fost aşezată pe malul stâng al Mureşului, pe aleea circulară ce înconjura cetatea Aradului, unul din locurile de promenadă ale arădenilor. În ziua de 14 mai, ajunul sărbătorii Sfântului Nepomuk, (Johannesstag) sculptura martirului, aflată într-un spaţiu ce nu mai poate fi identificat, era împodobită cu flori, de către morarii care participau, la sărbătoarea numită: Plutirea Sfântului Ioan Nepomuk pe Mureş .

În această zi, consacrată comemorării martirajului, proprietarii morilor de apă din Arad, Aradul Nou Mureşel, Sânicolaul Mic şi împrejurimi, după ce-şi decorau bărcile cu ramuri verzi, ghirlande din plante şi lampioane colorate, se adunau la una din morile de pe malul stâng Aradul Nou. De acolo, odată cu lăsarea întunericului, morarii, ţinând în mâini făclii aprinse, porneau cu ambarcaţiunile înşirate pe o lungime apreciabilă, vâslind în amonte spre zona centrală a oraşului. Însoţiţi de coruri şi fanfare, pluteau lin în sunetul muzicii, prin faţa spectatorilor prezenţi în mare număr pe digul oraşului. În repertoriu, printre cântecele religioase, intonate de întreaga asistenţă, era cel dedicat lui Ioan de Nepomuk, ale căror versuri îi evocau martiriul. Mai în amonte, morarii acostau la moara lui Csalogorwits, unde petreceau în grădina din apropiere, până dimineaţa, împreună cu prietenii şi invitaţii lor. Obiceiul s-a păstrat sub această formă, până în anul 1922, după care, peste ani, schimbându-i-se semnificaţia iniţială, în perioada postbelică, era organizat de către cluburile de canotaj arădene la sărbătorile politice ale regimului, sub forma „retragerii cu torţe” sau a „defilării cu lampioane pe Mureş”

Astfel de manifestări, consacrate Sfântului Ioan Nepomuk erau organizate în 16 mai de breasla morarilor din întregul Banat, până la Dunăre.