RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

Mihai Eminescu – poezia religioasă

Poetul a fost preocupat întotdeauna de o concepţie demiurgică asupra lumii. Încă din studenţie, el şi Ioan Slavici, studiau religia. Eminescu dorea să cunoască tainele universului şi, astfel, apar şi unele referiri la problemele religioase.

Având de suferit din cauza lipsurilor şi nedreptăţilor sociale, el încearcă o evadare spirituală într-un spaţiu demiurgic care-l va înălţa: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor!”

Eminescu a văzut în religie un factor important de cultură şi morală. Prin creaţia sa poetică, el s-a înălţat la un destin astral. În el dăinuia setea de nemurire. Eminescu este, cu alte cuvinte, un geniu religios universal.

În Memento mori (Panoram deşertăciunilor), cât şi în Scrisoarea IIIe prezentat tabloul omenirii, între Geneză şi Apocalipsă. Istoria şi lumea se întretaie ca o determinare divină în om, conform liberului arbitru.

Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcedentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a Criticii raţiunii pure, el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

În timpul studiilor la Viena, Eminescu citea, împreună cu Slavici, prietenul său, pe filosofii romantici germani şi studii de religie comparată.

Concepţia cosmogonică a lui Eminescu, reunind patosul gândirii ştiinţifice şi religioase – formează una dintre cele mai fericite expresii ale complexităţii spiritului eminescian. În Scrisoarea I, versurile despre naşterea lumii, depăşind inspiraţia vedică, se constituie într-un autentic poem de geneză:

La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă...

Conform viziunii poetului, tabloul sfârşitului lumii este mai puţin apocaliptic, dar păstrează trăsăturile eshatologice:

Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş

Cum se-nchide ca o rană printre nouri întunecoş,

.............................................................................

Căci în sine împăcată reîncep – eterna pace....

Poetul devine sceptic... Sufletul său încărcat de lumina începuturilor se pustieşte încet şi se înstrăinează de fiinţa originală, cum se confesează în poezia Melancolie:

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste, şi umbre-au mai rămas...

Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi nemurire. El însuşi şi-a sublimat aspiraţiile sale în ideea de nemurire, proprie geniului înscris în istorie. Conştient însă că singua eternitate acceptată de memoria popoarelor este aceea a creaţiilor spirituale, Eminescu se înalţă la un destin astral. El îndeamnă mereu către puritate şi nostalgia originilor îi dau setea de repaus asociată cu setea de nemurire.

Sufletul poetului se înstrăinează de fiinţa originară:

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri de-al furtunii pas

Abia conture triste şi umbrele-au mai rămas...

Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi morală în societate. Poetul tinde mereu către puritate şi nostalgia originilor îi dau setea de repaus asociată cu setea de nemurire.

Pentru a demonstra că poetul era religios, e adusă ca argument educaţia sa religioasă din familie. La Ipoteşti era aproape mănăstirea Agafton, unde erau ca monahi mătuşile sale din partea mamei: Fevronia, Olimpiada şi Sofia. Apoi, mai avea doi unchi călugări, Calinic şi Jachift, din familia Juraşcu.

Dezamăgit de şicanele contemporanilor, de situaţia politică a României, obosit de munca de la „Timpul”, Eminescu îi scrie prietenului său, Zamfir Constantin Arbore despre dorinţa de a se călugări. Era convins că Dumnezeu l-a creat pentru veşnicie.

În poezia Răsai asupra mea, cele trei virtuţi: credinţa, nădejdeaşi dragostea sunt prezente spre a se înălţa spre Dumnezeu, spre a se mântui. Ele sunt exprimate prin înălţarea Maicii Domnului, reprezentând o adevărată învăţătură religioasă. Maica Domnului este una, ea radiază totdeauna bunătate, dragoste, dreptate, compasiune etc. Maica este preacurată, este „lumina lină”, „pururea fecioară”.

Două poezii, Învierea şi Rugăciuneasunt texte de referinţă, pentru că cel mai mare eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc este învierea din morţi a Mântuitorului. Rugăciuneşi Răsai asupra mea sunt poeme strălucite închinate Maicii Domnului, dovezi de smerenie şi speranţă de mântuire.

Prin Colinde, colindeşi Înviereapoetul adevereşte sentimentele profund religioase, creştine, natura cosmică, risipind bucurie pentru Luminavenită în lume. Învierea adevereşte triumful Luminiiasupra întunericului pentru totdeauna. Astfel, viaţa învinge moartea, redând tuturor speranţa mântuirii şi Învierea:

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,

Colo-n altar se uită şi preot şi popor,

Cum din mormânt răsare Hristos învingător

În inimile toate s-unesc în armonie...

Concepţia filosofică a lui Eminescu cu privire la Dumnezeu mereu se referă la faptul că acesta e pretutindeni, e etern şi e atotputernic, iar omul este după chipul şi asemănarea Lui.

După Eminescu, Hristos este aşa de mare „pentru că prin iubire” el devine nemuritor. Poezia Dumnezeu şi ome împreună cu Înviereacea mai autentică mărturie lirică a ceea ce vom numi religiozitatea eminesciană. Ea este mai cu seamă memorie, legătura misterioasă ce-l uneşte pe orice artist autentic de spiritualitatea cea adevărată a poporului său şi îl inserează în experienţa îndepărtată, nu altora, ci lui comunicabilă, a unei tradiţii. În acest sens artistul este un ecou al veacurilor...” (Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 101-102).

Testamentul religios al lui Eminescu se află în poezia Eu nu cred nici în Iehova:

Eu nu cred nici în Iehova,

Nici în Budha-Sakya-Muni,

Nici în viaţă, nici în moarte,

Nici în stingere ca unii...