LECTURI PARALELE

Iunian Popean

poet, Cluj

Lumea lui Ovidie[1]

Din primele rînduri de scrisoare, aflăm cu tristeţe că pe la anul 16... în Ţara Moldovei se întîmpla iar o schimbare de Domn, de fapt o tentativă la care luau parte oşteni turci trimişi de Sultan, tătari, unguri şi leşi, fapt ce a răscolit iară oamenii, care precum albinele din prisaca vel pitarului Costandache ot Dăbjeşti... s-au zburătăcit în toate părţile, unii alăturîndu-se unui Ştefan, vodă mazilit, care însă nu voia să renunţe la tron, şi care, cu cei credincioşi lui, s-au retras în codrii Buticiului, de unde-i atacau pe năvălitori, iar cei rămaşi acasă nu renunţau a se bizui pe munca în gospodăriile lor, deşi erau mereu expuşi atacurilor şi jafurilor podghiazurilor de străini neprieteni şi necredincioşi, care adesea îşi luau singuri solda din bunurile pămîntenilor. Fapte pe care le aflăm din schimbul de scrisori dintre Măriuca, soţia vel logofătului Ilie, şi Costandachi, vel pitarul din ţinutul Buhlei, epistole care dezvăluie şi primele probleme familiale, deoarece – zice vel pitarul Costandachi – se pare că boierul Ilie, lăsînd oastea s-a învîrtejit după o leahă de la Bar, şi mare primejdie îl paşte ori de către cine ar fi prins: trecerea la altă religie, relaţii contra firii cu păgînii, ori cel mai adesea scurtarea de cap! Ca un gest de prietenie, dar cu gînduri nemărturisite, el vrea să-i ofere Doamnei un mînz „învolburat foarte” luat dintr-un sălaş de ţigani... Îngrijorată de situaţia soţului, Maria îi cere cu insistenţă fratelui său Vasilie să pornească în căutarea cumnatului. Spre a fi sigură. De ce?... Atunci cînd „vremea e fără de vreme”, Vasilie îi scrie Doamnei Stănica (pe care o iubeşte) întîmplarea cu Ilie, temîndu-se că nu va putea isprăvi dorinţa surorii („ce m-au avut la suflet den primele zile ale ceştii vieţi”), el nefiind priceput în meşteşugul săbiei, ci mai degrabă în „potrivala poeticească şi ghiersul însoţit de alăută”... Un menestrel moldovean, care va să zică...

Diversitatea personajelor este de remarcat încă de la începutul cărţii, ea fiind necesară amplitudinii unui roman, a unei epopei, cum numeşte cartea chiar harnicul descoperitor al acestor frumuseţi de limbă, imaginaţie, varietate de sentimente şi informaţii, întîmplările din acea lume mai puţin ştiută, de parcă nici n-ar fi fost!... Iată că pentru o parte dintre personaje, mai importante decît războiul sunt sentimentele, problemele pe care le generează acestea. Astfel, nici Stana nu rămîne stană de piatră la misia plină de primejdii încredinţată iubitului său, de-aceea scrisoarea ei către sora acestuia este „numai lacrime şi dogoare de arşiţă la peptu”... Primele scrisori duc deocamdată pe o cale lăturalnică cu primejdii atît pentru „fuga”, cît şi pentru Vasilie, pe care Stănica îl asemuieşte cu Mielul Hristos trimis pentru sacrificiu în ţara ca un „nou Vavilon”, după cuvintele Preasfîntului Vascovie. Nume demne de o epopee, de evenimente însemnate, dar aici raporturile sunt oarecum disproporţionate, iar personajele, indiferent în ce acţiuni se angajează „în vreme de război”, nu reuşesc să merite pe deplin numele de eroi, faptele lor încadrîndu-se mai degrabă unor aventuri care se termină în general printr-un happy end în care vinul, mîncarea şi femeile nu lipsesc, cortina căzînd musai peste personajele retrase în tufe... că oameni sunt şi nimic din ce-i omenesc nu le este străin (cum prezisese şi Terenţiu...).

Trăsăturile de caracter ale unor oameni care şi-au pus amprenta pe istoria unei naţiuni, devenite personaje istorice în creaţiile scriitorilor, sunt adesea puse de aceştia într-o lumină favorabilă sau nefavorabilă. Maeştrii romanelor istorice, cu precădere Alexandre Dumas, Stendhal şi Shakespeare au prezentat evenimentele memorabile, creînd în jurul personajelor istorice pe adevăraţii eroi, cei pe care istoria nu-i va menţiona niciodată. Au apărut astfel: cavaleri, menestreli, femei în sufletul cărora se ascundeau simţiri nobile sau mai puţin nobile, precum şi o mulţime de alte personaje, care, adesea se identificau cu felul de a fi al cititorilor, cu idealurile şi speranţele acestora. Bărbaţii şi-au găsit modele în luptătorii romani sau ai Greciei antice, iar femeile au fost simple femei ambiţioase, fidele, ori poate că au urmat calea mesalinică a nenumăratelor metrese, cocote, prinţese... Cu timpul, atît romanele istorice, cît şi cele de aventuri, au fost puse pe un plan secund, fiind înlocuite de un altfel de creaţii, care scot în evidenţă categoria inadaptaţilor, a înamoraţilor introvertiţi, a nostalgicilor care se hrănesc din amintiri şi regrete. Astfel, mitul lui Don Juan şi nebunia* donquihotismului se cereau redefinite. Aşa s-a născut genul antieroului, care şi-a găsit mai apoi un cadru al său, antiromanul, structura literară care încearcă să se abată de la canonicul operelor precedente. Scriitori precum Camus, Fitzgerald, Faulkner, Vonnegut, Kundera şi alţii creează o lume nouă ceva mai aproape de realitatea imediată a cotidianului, cu banalităţile şi măreţia sa. Antieroul nu este un individ antisocial, ci mai degrabă un nonconformist care refuză să fie încarcerat în tiparele unei societăţi rigide şi „îşi poartă singur crucea” fără a se considera vreun martir, în realitatea cotidiană în care se trece de la posibil la concret, de la visare la acţiune – altfel, situaţii acceptate de tînăra generaţie. În acest sens am apreciat şi prestanţa ostaşilor, boiarilor, a doamnelor de altă dată şi tot Vavilonul închipuit de Ovidie, iar cele care urmează, de crezut şi de necrezut, sunt cîteva argumente doar la măreţia nebănuită a lumiidin carte...

Să nu uităm că suntem (cu timpul parcurs prin scrisori) în Seicento, veacul baroc, şi că indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artişti pentru a produce momente de tensiune, dramă, exuberanţă şi măreţie în privitor, ascultător, participant la un act de cultură, iar această îndemînare deosebită a inventivităţii, se cheamă concetto, termen pe care Baltasar Gracian, în Subtilitatea şi măiestria talentului(1648), îl definea ca fiind „corelaţia armonioasă între două sau trei elemente cognoscibile extreme într-un singur act al intelectului”. Giambattista Basile (1575-1632) a scris în dialect napolitan Pentameronul sau Povestea poveştilor, tradusă în italiană, în 1925, de Benedetoo Croce, care scria despre Il Pentamerone...: „Barocul..., făcut serios, e insuportabil, dar plăcut şi sărbătoresc atunci cînd e străbătut de o sclipire de maliţie, înviorat de un izvoraş de voie bună.”

Cartea lui Ovidiu Pecican ne-a amintit şi de un roman mai recent al lui Umberto Eco, Insula din ziua de ieri (1994; trad. în limba română de Ştefania Mincu, 2009), despre care Marin Mincu spunea: „Prin cel de-al treilea roman al său, Umberto Eco rezolvă problema scriiturii, schimbînd registrele povestirii după reţetele recente ale postmodernismului. Recurgînd la volutele stilistice multicolore îngăduite de concettismul barochizant, naratorul inventează o splendidă utopie a depăşirii limiteitimp, prin recuperarea zilei de ieri, într-un efort gnoseologic plin de peripeţii exotice şi galante.”

Bănuitoare, Maria îl ceartă prieteneşte pe Costandache, dar îi trimite trimite drept leac, „un burduşel cu roşu învolburat”... Ăst timp, o scrisoare de la Ilie îl înştiinţează pe Vodă despre drumul lui spre Ţara Leşască... Exemplu de servitute este scrisoarea lui Nicoriţă, ficior în casă, care aşa de grabnic se străduia unde stăpîna, Maria, îl trimisese, „încît şi straiele de pe mine alerga înaintea mé, de-ai fi zâs că ajunge ele mai digraba pre urma lui boier Costandachi”... Rîndurile următoare ne dezvăluie misterul grabei: de-a găsi tufa corespunzătoare nevoilor „orişicărui om di pi lume”!... Găsit în curu' gol de nişte soldaţi unguri, este jefuit de şipul cu vinişor, ceea ce – drept răzbunare – va face şi el cu ţuica fraţilor ardeleni, îmbătîndu-se împreună cu ei... à la guerre comme à laguerre!... Greu le era şi tovarăşilor de luptă ai lui Vodă, aşa cum măiestru o spune, chiar az, Costandachi, care visează fără speranţă la Doamna Măriuca; supărarea tot creşte, iar finalul epistolei e de-a dreptul „tragic”..., boierul înfăţişîndu-i Doamnei lupta grea pe care o duc vajnicii guerriers moldoveni contra „iscoadelor istea blăstămate cu ochii verzi”... care îi seacă de snagă, de-şi roagă moartea... Lupta pe mai multe fronturi n-a fost nicicînd mai acerbă! Musai să impresioneze doamne şi domniţe!

Aprigă muiere logofeteasa, ca un centru de reţea de spionaj bine organizată, care-şi continuă investigaţiile pentru a dibui drumurile iubitului ei picaro moldovean, somîndu-l pe diacul Zamfir, prin pana lui Iosif, să fie mai explicit în informaţiile despre Ilie, altfel îl va face personal să mărturisească „de-i vrea au nu îi vrea”... Dar, în locul noutăţilor aşteptate, Măriuca află şi de la Nicoriţă cu cine se luptau moldovenii şi cît de aprige sunt moldovencele lăsate singure, pentru cauza Domniei... Fiecare episod începe cu serioase formule şi informaţii care spre final se dovedesc a fi demne de rîs şi nu de plîns... Cum altfel, cînd Nicoriţă se luptă cu ungurenii Ioşcă şi Micloş în jocul de cărţi şi în băutură, iar apoi nu fac faţă femeilor de mult timp lipsite de bărbaţi?!... Jale mare şi pe coana Stănica, văduvioară care-a păcătuit cu subcămăraşul Vasilie, drept care apelează disperată la popi, moaşe, etc. pentru „salvarea onoarei”... Faină scrisoarea de reproş adresată Mariei de la fratele ei pus pe drumuri, pentru a-l îndepărta de Stana – zice el – de „ibovnica mé Stăncuţa, care nu mă mai rabdă nice să suflu de potitoare ce-i.” Parc-a dat strechea în toate muierile!

Umorul este cu atît mai bine realizat, cu cît protagoniştii exprimă sentimente adevărate, suferinţe eroticeşti, sincere prin cuvinte spuse oblu, fără înflorituri menite musai să provoace rîsul; aşadar suferinţe naturale, omeneşti, mărturisite fără ocolişuri şi sfială prefăcută. Şi Todie, megieşul jupînesei Maria, îşi scrie raportul asupra misiei primite, într-o scrisoare cam prea amplă şi meşteşugită pentru un om care nu se prea poate lăuda cu studierea/ zăbava cetitului, dar poate să mai fi adăugat Ovidie ceva, bun la suflet şi spornic la scris cum se află... Drumul pînă la călugărul Pahomir e ca o cale anume plină de piedici şi încercări, ca un parcurs purificator înainte de a se învrednici de cuvintele bătrînului sihastru. Două pagini pe care le parcurgem alături de Todie, minunîndu-ne văzînd ce vede el în „noaptea morţâie”: dihănii de babe cu farmece în zbor ghiavolesc, cal cu corn şi şerpe cu picioare în timp ce lupii şi leşii sunt pe-aproape. Fiorul sălbăticiei, al necunoscutului, pregătesc parcă prevestirea mai înfiorătoare, cu imagini de Apocalipsă, a pustnicului.

Spre deosebire, Safta-i trimite părintelui Agachie o adevărată scrisoare cifrată şi fără comentarii inutile „să nu hie în urmă că am zâs (...) şi să dzuc nedzâsa şi să fac nefăcutul.”

Uite aşa, această poveste alcătuită din scrisori ne poartă pe drumuri nebănuite, ne întîlneşte cu oameni interesanţi, iar pe măsură ce citim şi recitim, ne dăm seama că nici lectura nu se face alergînd, era cea mai mare teamă a cum nici scrisorile nu-s e-mailuri sau s.m.s.-uri. Se pare că chiar limba în care-au fost compuse autorului cărţii, iar depăşirea acestei „probe” ar asigura accesul la acea lume care n-ar fi existat. „La început a fost Cuvântul”. Scrisorile..., ceva mai tîrziu, în ziua de odihnă cînd au avut ce povesti... Limbajul acestora este clar, viu, natural, fapt ce dovedeşte o bună cunoaştere a limbii române, a graiului moldovenesc, semn al amplelor lecturi din cronicari şi din scrierile lui Dimitrie Cantemir, o studiere atentă a folclorului din zonă, a limbajului cotidian.

Cititorul musai să urmărească nu doar firul acţiunii/ poveştii care, interesant, se desfăşoară simultan pe mai multe planuri, scrisorile cuprinzînd îndemnurile pentru ca unele lucruri să se-ntîmple urgent (e şi vreme de război...), şi dând impresia comprimării timpului. Atîtea lupte, liubovuri, interese, beţii, ahuri şi ofuri se-ntîmplă şi se aud, iar scrisorile aleargă în toate direcţiile, prinzînd „făptaşii” ca-ntr-o pînză de paianjen ce tremură o dată cu inimile şi cu galopul calului-viteză!

Personajele nu pier pre limba lor, ci trăiesc la cea mai mare intensitate ceea ce li se întîmplă (de reţinut ca adevărată constatarea din fragmentul nedatat... că una-i pictura şi alta portretul făcut din cuvinte!): acceptat şi invitat de Maria (care găseşte motiv să-l înşele pe Ilie), Costandachi se simte „tare ca peatra”, Nicoriţă, descurcăreţ şi mîndru..., Stănica, os domnesc, este criticată că se mulţumeşte cu un iubit, os de neam prost...

Portretele sunt mai ales caricaturale – exemplu: scrisoarea 30, unde Chirai Jicmon,,are musteţe până sub ochi şi când te veade se bulbucă la tine şi râde gros, împingând burdihanul şi scuturându-să ca dă râie, când şi când, iar scuturătura şi-o însoţeşte trăgând mucii pe nas şi făcând oarecum cu ochii, ca împuns de ghiavol...”, ori scrisoarea 12: „cazacii aceia cu musteţile căzute în gură”...

Vodă, hainitul, laudă noile strategii al moldovenilor precum: ca un centru înaintaş, Florea den Târgul Flocilor holbează şi încruntă ochii şi sprincenile, arătînd „sămn dă buci şi dă mădular cu mare spurcăciune”, însoţit de giuruinţele ortacilor „dă mamă şi de tătucă”, de-i bagă pe păgîni „la grele sudori şi spărieţi”! Şi Costandin, autorul scrisorii 33, se-arată viteaz şi povesteşte dintr-o suflare cum l-a spintecat pe un mărzac „de eşea sângele ca apa den havuz la sarai la ei...” (imagine hiperbolică, dar dovedind că tînărul era om umblat...). Vodă îşi încheie alocuţiunea, arătînd că numai prin vitejie pot să scape de pădure, de mîncare slabă şi rîzînd cu „mustaţă jilavă” completează: „şi n-am pohti unul la altul”...

Chiar dacă fraza conţine unele amănunte peste mesajul principal, ea nu-şi pierde suflul, impresia de imagine în mişcare de zgomote specifice, iar micile subtilităţi o fac mai interesantă, arătînd că autorul este atent la fiecare detaliu, găsind locul potrivit pentru fiecare cuvînt, astfel că nicio frază n-ar putea fi nterpretată fără mai deosebită atenţie şi simţire de către un povestitor/ actor... Ştefan cel hainit încă mai dă porunci, dar cea mai ameninţătoare, scrisoarea 33, este aşa de rău scrisă, încît ne putem da seama cît de supărat era Vodă, şi cît de speriat scribul!... Vasâli este o dată salvat de la moarte, după ce începe un curs de alfabetizare cu nogaii care l-au atacat; din păcate bucuria lui nu-i deplină, văzînd la ce foloseşte ştiinţa scrisului pentru un „elev” mai năzdrăvan... (scrisoarea 34). Prin necunoscute căi îl poartă acelaşi Vasâli pe bietul Todie, el care ştie scrie tot cam ca Vasâli, şi care numai el ştie cum a scăpat „de supt poala largă a Ilicuţei” şi de sub „bocile Tătăroaiei” (scrisoarea 38)...

Un impresionant episod de luptă este înfăţişat de spătariul Iordachi, un tablou incredibil în care moldovenii luptă şi beau în acelaşi timp, ceva gen la „dive bouteille” şi uriaşii lui Rabelais... De altfel, prin scrisoarea 46, Vutcă cupariu solicită „gălbior din butiile de cireş” pentru corturile lui Vodă, şi nu arme, fiind totuşi, război... încît la un moment dat Andruşco îi scrie fiului său că lumea vorbeşte „că la voi colea în codru mai multă zarvă făce-re-ar vinul şi muiarăle decât scrâşna armelor.” Complicate sunt lucrurile cînd Grigorie Vodă îi raportează Sultanului că l-a învins pe Ştefan Vodă, însă „corturile den pădure ale hainitului, tot acolo se aştern”... Veselia den codru nu se potriveşte cu situaţia de la hotarele ţării, unde după cum constată Ilie, dar şi Simion ot Sculeni, e mare primejdie „cu striinii viniţi ca la nuntă, ba zicând că într-agiutoriu, ba nemaizicând nemică.” Ca şi acum.

Roman epistolar, Lumea care n-a fost, ne aminteşte o apreciere a lui Pascal la adresa stilului ScrisorilorDoamnei de Sévigné:,,Quand on voit le style naturel on est étonné et ému, car on s'attendait à voir un auteur et on trouve un homme.”

[1] Ovidiu Pecican, Lumea care n-a fost, Editura Polirom, Iaşi, 2018