LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist, Oraviţa

Un inventar heideggerian al utopiei postmoderne.

Despre lirica aşteptării active şi alte hierofanii în poezia Simonei-Grazia Dima [1]

Mereu o provocare, la fiecare apariţie editorială, poezia Simonei-Grazia Dima poartă anvergura unui argument biobibliografic definitoriu pentru al cătuirea corectă a panoramei poeziei noastre postbelice. Simţul nuanţelor existenţei rezonând cu insignifianţele individului într-o lume abulică, surprinsă în arcanele purgatoriului cotidian, fundamentarea acelei resorbţii a realului în reţeta strict optzecistă, discursul prezentului iluzoriu, baleiajul ludismului început-sfârşitului de lume, întâmpinarea oarecum specială a burgadei temporalului indică fericita constanţă a elanurilor inspiraţiei care energizează această lirică remarcabilă de la debutul autoarei. Frapante sunt, deci, priza solitudinii între marasmul neliniştii şi spaimei, nu germinativul instantaneului ficţional, şocul experimentului meteoric, nu emfaza candorii jucate la ruleta gesticulaţiei hippy, „supravieţuirile” în cripta temporalului, nu „alinierea” marasmului neliniştilor şi spaimei repercutând avatarele egoului curios- transpersonal.

Módele nu s-au prins, nici măcar ca scame banale de mantia grandorii acestei poezii autentice, Simona-Grazia, însă, a urcat, fără a mai coborî vreodată, pe podiumul valorilor culturii noastre, este deja un nume consacrând o operă esenţială pentru bilanţul literaturii româneşti actuale. Pisica de lemn pictat (Editura Cartea Românească, cu coperta în concepţia lui Ionuţ Broştianu), noua-i carte, exprimă o desolemnizare a eului puniţiei involte („Ferice de cei/ ce nu-ntrevăd prin mantia de brazi/ trupul în chin alchimic,/ nu ştiu cum se înfruntă culori sub faţa neclintită./ Ei desluşesc/ numai tăpşanul smălţuit de flori,/ pe care mulţimi vor prăznui curând,/ cu totul oarbe la bătălia decisivă,/ dintre două soiuri de armii: otrăvite şi clare,/ dusă acolo chiar sub mesel întinse.”) într-o lume în care tocmai pulsaţiile cotidianului arată că mutilarea existenţialului nu poate fi nici soluţie, nici cod de luptă, în vreme ce donchişotismele şi trăirea voiei arată cum eul scindat şi această retorică a eufemizării, dublând ingenuităţi prerafaelite, întăresc viziunea marcată de elementar. Regăsim acea frondă jubilatorie din volumele anterioare ale poetei noastre, histrionismul comuniunii orfice, faconda lumii-teatralitate, disoluţiile identitare ale unui eu auctorial mereu regăsibil în feericul vieţii dar şi în deposedările de senzorial şi agrest, viaţa-concept (proiect) impusă într-un carnavalesc al referenţialităţii cu o dominantă, totuşi, a parabolei ca „regulă” a deductivului, a verticalităţii paradării mitului în deriziune, pulverizat în meta-text. Sunt multe momente aurorale în poemele volumului, eul colportărilor feroce de realism/ realitate investigate în repudieri din interior ale unei insolite vizionări ciclopice interferând postparadiziacul cu defazările discursului ironic-apologetic, intersectând jocurile antimetaforei cu un soi de luxurianţe epifanice în operaţia dialogului cu sinele. Toate aceste resacralizări ale unui imaginar dizolvat, demantelează un „ polytropos”, erudit o tristeţe metafizică precum o hierofanie insurecţională la purtător iar ceea ce aş numi degradarea miturilor se resoarbe într-un monopol al ilusiei în efortul de circumscriere fidelă a post-realităţii tragic-uraniene. Fiindcă poezia Simonei-Grazia Dima se poate citi în mai multe feluri, eşantionul spectaculosului şi utopia generalizată evidenţiind mai degrabă un sarcasm al discursului revoltat: „Nimic n-am învăţat din parabolele cu tigri./ i-acum întind mâna/ ţi mi-este muşcată,/ iar uneori rătăcesc euforic/ printre romburi orbitoare,/ fără să ştiu că sunt colţii/ unui animal de pradă./ Sau spun c-am văzut răsăritul,/ când, de fapt, cortina-mpurpurată/ era sânge. Tot răul radiaţiei mă protejează,/ şerpi nespus de subtili mi se ridică-n jur,/ cu graţia unor grâne bătute de vânt,/ veninul lor se transformă în grijă pentru mine/ încât nu voi şti niciodată că un lucru privit/ se numeşte urâtul sau crima, că există/ demenţă-n vibraţie ori intrigi milenare./ Mânia se dezbracă de patimi,/ se face roi albastru, ştiu – obscur, totul/ poartă numele fericire, un copil/ se iţeşte printre gratii, ar vrea să urce/ un coş cu fructe de pădure. Pe mâinile/ mele nu recunosc cicatricile, ignor/ că sunt luat drept cu totul altcineva,/ cărţile ard şi ard în samare,/ călăreţul s-a descotorosit de poveri/ şi fuge, morala unor fabule cu tigri/ rămâne şi pe mai departe/ o taină pentru mine.” (Parabole cu tigri, p. 58).

O insolită nelinişte semiotică încarcă de sapienţial apoftegma deformărilor groteşti într-o realitate în care dialectica pendulului, minimalismul suprapunerilor auguralului şi figurărilor/ de-fi gurărilor antropomorfice, deconstrucţia reversului prezente ificării egotice în autoreflexiv translează ontologiile paradig mei distopiei în pur antisentimentalism. Timp şi fiinţă în in ventarul deprimant heideggerian, deminarea discursului liric dezvoltă o viziune, essence emotion, într-un aleatoriu al re-căderilor eului în rama turbionărilor acestui evenimenţial de alchimii ale cotidianului revizitat în magnficenţele unei contemplatio de succesiuni ale premonitoriului („Poetul luptă să-şi păstreze neîntinată propria natură şi pacea./ În zori, prelins printre blocuri, ascultă cântecul:/ să fie privighetoarea sau mierla?/ Tremură din tot trupul stors de scris,/ truda nu i-o va răsplăti nimeni.”), de frisonant joc de măşti ale mirajului obturat în persiflare şi autoironie, una din ţinutele de excepţie ale poeziei Simonei-Grazia Dima. O poezie a aşteptării active, o re-configurare subversivă a simetriilor realului, o deplasare a luxurianţelor convenţionalului spre retorica esopică a unor cerneluri diferite în reproducerea senzorialităţii în catalepsii ale antinomicului şi ucroniilor aceloraşi topografii ale fiinţei. Ofensiva unor „convertiri” este şi ea de reţinut dar suplicierea revelaţiilor şi surescitarea mimată a viziunii redistribuie până şi elanurile orfice într-un alt fel de crepuscular. Or, aş mai spune aici, tocmai prin poezia Simonei-Grazia şi a unor colegi, puţini, de promoţie, poate ajunge comentatorul ambiţios (vai, câţi dintre cei foarte valoroşi astăzi, îşi consumă în alt fel, ambiţiile!) la a-şi apropria tema reconstrucţiei poeticilor postmodernităţii la noi. Grimasa coşmarescă duce prospeţimea contrapunctică, faimosul-nostalgicul „ Gelassenheit” heideggerian, în bosaj edificator de noi suveranităţi egotice, poetici ale temporalităţii desfid angrenajul tragic-sintagmatic, lirica marchează mesaje şi ritmuri ale marilor indeterminări, totul rămâne, însă, un vizionarism vitalist, protejat de fadul alunecărilor în memorie, racursiu la ataraxiile efemerului în decorul dezolant al abuliţiilor lumii în care polarizarea imagistică a poemului naşte ispita tuturor descifrărilor: „Întorşi în sine,/ eterni şi vii, nu-n alveolele memoriei,/ ci de adevărat, etrusci iubiţi,/ cu tot cu ghicitori-n zborul păsărilor,/ credinţa-n zei şi-n magica asimetrie,/ iubirea v-a ucis ori v-a ascuns,/ dar numai ca să vă păstreze/ reverberaţi în cer, în plante,/ în chipuri de ceramică, senine, cu ochi/ rotunzi dintotdeauna. Fac înapoi un pas,/ de parcă zăbovirea-n faţa voastră-ar fi/ un viciu – al istoriei pure. Oare nu suntem/ cu toţii arheologi pe soluri mişcătoare,/ pe urma unei arhaice fiinţări,/ neîngrădiţi de nici o perfecţiune/ de dinaintea noastră? Şi devenim,/ prin cercetare, ei, adică voi: ne-aşteaptă/ frumuseţea casei ce nu se lasă construită/ şi nu se teme de cădere. Un codice/ ne-a spus că vom fiinţa miia de ani,/ apoi ne vom topi într-alţii, italici,/ cum un pulsat străvechi se-acoperă,/ în tihna lavei stinse, de buruieni./ Noi parcă-am fi fost etrusci, iar ei,/ cu noi tot una, viiază mai departe,/ patinatori eterici, cu fiinţa noastră/ cuprinsă-n sinea lor, clepsidră–atentă/ la nisipul scurs încet/ din visul vieţii noastre şi, deopotrivă, nins/ asupră-ne, cum stăm în sit./ Goi, călători mereu,/ cu-auz străpuns de aripi aspre,/ bulboanele istoriei ucigaşe/ ne trag tot mai afund./ Dar chipul nostru ud, cu ochi măriţi,/ dând seamă de-o fiinţă mai curată care-aşteaptă,/ vouă, care citiţi, vă va rămâne,/ spre-a perpetua sclipirea unui gând.” (Statui în sit, p. 25-26)

Marca afectuoasă a poeziei nu e doar expedientul voluptăţilor inspiraţiei, talentul autoarei a trezit de mult la realitate condeie redutabile de critici şi eseişti interesaţi de argumentul axiologic al dinamicilor liricii româneşti contemporane nouă. Devorat de luciditate, eul ştie să ocolească afectaţia calpă şi seducţiile poemului Simonei-Grazia sunt asigurate în paradigma surpării lumii agreste. Sub crusta instinctualului sfidările, însă, abia aşteaptă noi recrudescenţe. Iar noi salutăm încă o apariţie editorială de excepţie purtând marca acestei autoare care a ştiut, de la debutul ei, să transforme ceremonialul scrisului în poezie autentică.

[1]Simona-Grazia Dima, Pisica de lemn pictat, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2018, 72 p.