LECTURI PARALELE
Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti
Când încape pe mâna unor autori inteligenţi şi infomaţi, poezia politică face furori. E şi firesc, dacă ţinem seama că oamenii au tot mai puţine experienţe-limită, că tradiţiile şi credinţele mor, în timp ce ideologiile şi corectitudinile lor politice câştigă tot mai mult teren. Deci despre ce mai poate fi noua literatură dacă nu despre mici obsesii, narcisisme şi teribilisme? Doar geniile să mai scape din ţarcul lumii-mall. Înainte vreme, autorii minori nu stăpâneau meşteşugul, nu erau la curent cu evoluţia stilistică, însă mai rar să poată fi acuzaţi de superficialitate ţanţoşă.
Poemele de aici ale lui Flori Bălănescu sunt nervoase, clar ţintite, dar şi subtile prin ironie tragică ori sarcasm. Sunt mai ales texte despre lichefierea identităţii. Mintea clară şi cultivată decantează idei dintr-un context bine încotoşmănat, însă nu supra-adjectivat. Nu ai niciodată impresia că scriitoarea nu ştie ce vrea să spună, că aberează.
Textele-mărturie surprind o lume a firescului, ba chiar a frumosului pe cale de dispariţie: „gratuitatea unui pom în mijlocul verde al/ cîmpului/ panoul ce anunţă că aci s-a terminat/ judeţul trecerea în alt tărîm poate al gheonoaiei sau/ al lui roşu-mpărat (ceva esenţial care se pierde)
Ca atare, e greu să nu mai scapi frâiele câteodată. Aşa se întâmplă în pseudo-kinegetikos, un peisaj de ţară naturalist şi teoretizat, cam cum se întâmplă în filmele româneşti înalt-premiate pe afară, singurele.
Dar e minunat să vezi cum ajunge o epurare a termenilor preţioşi şi la modă pentru a obţine efecte retorice remarcabile, o retorică a revoltei, a răscoalei tărăneşti: „cînd scuipi contra vîntului/ faci cel puţin un gest de profilaxie morală/ propriul scuipat ţi se întoarce pe faţă/ îţi spală zgura compromisurilor/ te ştergi cu dosul palmei urli înjuri te cureţi/ mergi în legea ta”.
Interesant este că acestei poezii nu îi priesc extremele, ci aurea mediocritas. Abstracţiunile nu aduc ceva nou: „cînd unuia îi spui despre celălalt ce vrea fiecare să audă/ pentru liniştea lui nu înseamnă că eşti înţelept//înseamnă că ai o conştiinţă dublă/ pe care o întreţii minţind prin omisiune” (minţind prin omisiune); aşa cum nici trimiterile precise la măgării politice ori la viaţa literară nu scutură cititorul. Cu Goma e altceva, el e un simbol transnaţional, cu partizanii anticomunişti e altceva, pentru că ei emană atâta forţă şi curaj încât poveştile despre ei te uimesc de fiecare dată: „ceea ce nu ştie fostul/ guvern boc care nu mi-a returnat salariul integral nici pînă/ acum fie şi cu ajutorul guvernului urmaş ponta români/ – plagiaţi!? plagiem urîciunea ta! am auzit că muncitorii/ cu braţele în general şi „coafezele” în special sunt cei mai/ ocupaţi oameni sau români cică ăia care au probleme (de/ rezolvat) cu capu' au prea mult timp liber şi sunt cam/ neproductivi pentru societate” [ (vine ea ziua de mîine...)].
Textele „imprecise” sunt cele subtile şi cu adâncime: „copiii din viaţa mea sunt bărbaţi/ în devenire autoritari&senzuali/ nici unul tată adevărat/ nici unul frate adevărat/ nici unul iubit-iubit/ nici unul luptător înnobilat”. Exact când nemulţumirea ori partizanatul ideologic apar versuri nu numai sugestive, dar şi puternice: „zero e un alt capăt/ ţîţa mamei hrăneşte ultima lumină a unui condamnat/ din infinit pogoară zîmbet de copilandru/ dansează tai-chi peste ochii amărui/ microb ce aminteşte trupului că e viu” (reînceput). O anumită detaşare creşte coeficientul de poeticitate; senzaţia este de halo şi de surpriză: „plouă de noiembrie de cu noapte/ miroase a cîrd de ciori/ au reînflorit merii vişinii şi murii/ melcii abia dacă mai au ce ronţăi/ iarba-i aproape uscată” (noiembrie).
În momentele ei inspirate, Flori Bălănescu are pregnanţă, dar şi sensibilitate. Atunci scrie pentru toate felurile de public, fără pic de ocazionalitate enervată.
Nu uit ce am afirmat în debutul acestei cronici, anume că poeta este capabilă şi de o incendiară poezie „politică”. Aceasta este de găsit mai ales în textele în care nu se demonstrează ceva, nu se combate o anumită nerozie/mârlănie, ci se rememorează acut evenimente/aberaţii care ne privesc pe toţi: „noi eram frumoşi şi tineri/ învăţam la facultate despre drepturile omului şi strigam „jos noua cenzură!”/ minerii roşii ne trăgeau cu bîtele la cap la cap/ la cap să învăţăm dracului odată ce e discriminarea pozitivă/ în veci să nu mai deschidem gura noastră cea de toate zilele/ dă-ne-o nouă doamne şi domni aplaudînd frenetic/ virtutea măciucii proletare în cap numai/ la cap/ la cap/ la cap/ pe unde intră corectitudinea politică/ şi ies drepturile omului” (panseluţe în ronduri şi mulţumiri eterne).
Evident că poeta este mai mult revulsivă decât confesivă, mai mult reactivă decât sublimantă. Fantastic este cum de îi reuşesc brevisimele campestre, ţinând cont de temperamentul ei: „plouă de noiembrie de cu noapte/ miroase a cîrd de ciori/ au reînflorit merii vişinii şi murii/ melcii abia dacă mai au ce ronţăi/ iarba-i aproape uscată” (noiembrie).
Dar orice scriitor are dreptul să creadă în alegerile sale şi în publicul său. Mie mi-au căzut cel mai bine aceste texte detaşate, din tuşe rapide, impresioniste. Ochiul unui peisagist nemaipomenit se întrevede dincolo de nuanţele fremătătoare: „un oraş discret foarte însorit în care/ vara numai asfaltul topit al străzilor mici/ este viu iar briza unei ape oricît de îndepărtate/ se simte în nările uscate ale cîmpiei” (peisaj din cîmpie). În contrast cu acestea, dar în perfectă consonanţă cu celelalte texte, sunt ilustraţiile antropomorfic-naiviste (adică voit naive) ale lui Daniel Bălănescu. Dificila comunicare între indivizi, între indivizi şi context.
Flori Bălănescu este o scriitoare cu atitudine, energie şi interese majore, nu doar de intra-breaslă. Din asemenea situaţie se poate dezvolta un autor din ce în ce mai seducător, mai energizant. Dacă multora le spun să ia pauză de scris, în cazul ei este exact invers.
[1] Flori Bălănescu, revoluţia permanentă, mon amour!, Editura Ratio et Revelatio, 2018