LECTURI PARALELE

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

Inovarea unui gen critic [1]

Rescrierea unei cărţi de critică nu este un fapt obişnuit. De rescrieri s-a învrednicit, la noi, de pildă, Mihail Sadoveanu, făcând din Şoimii (1904) – care, oricum, era altceva decât publicase autorul în foileton cu trei ani înainte –, târziu, Nicoară Potcoavă (1952), tot un roman istoric. Refăcându-şi cartea cea mai recent apărută (2013), amplificând-o cu două capitole şi ajus tând-o în destule pagini, Sanda Cordoş dă, în Ion Vinea. Scriitor între lumi şi istorii un roman cu caracter critic sau, cum îi spune Alex Goldiş, „un microroman de idei”. For mula a lansat-o, probabil, G. Călinescu. Bio grafiile Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) şi Viaţa şi opera lui Ion Creangă (1938), cri tice ca substanţă, dar romaneşti ca for mulă, sunt adevărate succese ale prozei nonfictive. Căci ele se bazează în fiecare pagină pe documentaţia istorico-literară disponibilă, chiar dacă absenţa unor informaţii autorul o suplineşte prin intuiţii şi deşi interpretările faptelor îi aparţin în totalitate. Oricum însă, genul romanului critic este, de-acum, inaugurat, şi el contrabalansează biografismul romanţat pe care îl ilustrau romanele propriu-zise ale unui E. Lovinescu (Mite, 1934; Bălăuca, 1935) sau Cezar Petrescu (Romanul lui Eminescu, 3 volume, 1943 – 1945), prin reconstituirea mai realistă şi solid documentată, deci prin caracterul său nonficţional.

Călinescu refăcea biografiile scriitorilor de pe poziţiile romancierului omniscient şi într-o perspectivă exhaustivă. Reîncepându-şi lecţiile universitare ieşene, în toamna lui 1938 criticul ţinea o prelegere Despre biografiile romanţate, oferind în acest fel speciei în care se ilustrase efervescent şi necesara legitimitate teoretică. Modelul lui s-a impus, fiind urmat – cu fidelitate, dar şi cu succes –, de exemplu, de Ion Bălu, în ampla biografie dedicată lui Lucian Blaga(Viaţa lui Lucian Blaga, 4 vol., Fundaţia Culturala Libra, Bucureşti, 1995 – 1999).

Ceea ce face Sanda Cordoş în interiorul aceleiaşi specii critice – romanul biografic al vieţii şi operei unui autor, nonficţional şi propunând o reevaluare valorică – este însă inovativ faţă de precedente. Polemică voluntar, după cum menţionează expres într-o notă de la p. 237 („lectura mea se situează... la antipod”), cartea autoarei clujene – „unul dintre cei mai echilibraţi critici contemporani” (Alex Goldiş) –, alege un scriitor socotit de rangul doi, fără să pledeze reaşezarea lui pe întâiul raft al literelor române. Propunându-şi discutarea unui poet şi prozator care „a ratat în toate genurile în care s-a exersat şi s-a risipit în publicistică” (p. 7), universitara abandonează perspectiva criticii excesive şi fanfarone, ce privilegiază emfatic numai geniul şi capodopera. În contrast cu aceasta, democratizant şi cu o mai puţin ţâfnoasă deschidere, ea doreşte să înţeleagă natura eşecului unui scriitor înzestrat cu o disponibilitate plurală, dar care totuşi nu şi-a atins apoteoza. Obiectivul astfel stabilit presupune o reaşezare a criticii în faţa materialului de analizat. În loc să oficieze şi să consacre, Sanda Cordoş vrea să înţeleagă şi să califice mai adecvat. Nu mai interesează alonja performanţelor pe care scriitorul le-a atins, ci amplitudinea şi varietatea disponibilităţilor, diversitatea tentativelor sale literare şi modul cum s-a raportat, prin literatură şi înafara ei, la lume şi la viaţă.

Noua angulaţie exegetică tratează biografia şi textul într-o osmoză care arată că s-a depăşit lectura noncontextualizantă şi că opera literară poate fi întrebuinţată şi ca document revelator pentru mai buna înţelegere a condiţiilor creaţiei. Viaţă şi literatură merg împreună, luminându-se una pe cealaltă, iar criticului îi revine datoria de a le aşeza sub iluminaţia cea mai adecvată pentru restituirea întregului. De aici şi alegerea unei formule care se dovedeşte cea a unui roman critic, a unei naraţiuni sensibile la cazuistică, foarte bine informat şi inventiv în asocierile şi delimitările întreprinse, dar care nu îşi propune tratarea exhaustivă, ci decupează aspectul revelator, „deşi intenţia a fost de a realiza un studiu cuprinzător, monografic”.

Irina Petraş a observat cu claritate cu ce fel de lectură are de a face: „Am citit... cartea ca pe un roman. Reconstituirea e abilă, convingătoare, pedantă, liberă, încântată de haşurările pe care le poate adăuga portretului unui personaj”. Transformarea scriitorului în erou beletristic pare însă a fi întâia etapă dintr-un proces de literaturizare, de mitizare a celui care, prin însăşi natura prestaţiei lui, produce literatură şi mituri în cultură. Aşa ajungi să te întrebi dacă eşecurile însumate ale lui Ion Vinea nu culminează, în posteritate, printr-o revanşă, o victorie... În caz că răspunsul ar fi însă afirmativ, magia se datorează privirii care înalţă, condeiului critic care a izbutit-o.

În portretul Sandei Cordoş autorul Lunatecilor apare ca un personaj kafkian: „... Ion Vinea, o natură umană anxioasă, străbătută de temeri şi torturată de obsesii ori de vedenii, cu bune şanse de a-i vorbi, din interiorul unor texte elaborate cu subtilitate... cititorului de azi” (p. 209). Totodată, „rădăcina însăşi a creativităţii lui Ion Vinea înseamnă amânare (într-o combinaţie care îmbină lentoarea, perfecţionismul şi sentimentul zădărniciei, ale cărei proporţii sunt greu de decelat)...” (p. 210) Pentru galeria literaţilor români, acest mod de a fi este nou şi neobişnuit. „Simt că am foarte mult talent, dar tot mai puţine forţe”, citează din cuvintele protagonistului biografa, preluându-le dintr-o scrisoare trimisă unei prietene apropiate, la începutul anilor 1960 (p. 220). Scriind greu, avansând ezitant şi fiind chiar despuiat de substanţa romanescă a circa 300 de pagini, scriitorul apare ca un ins matein, aparte; nu blecherian, totuşi. Dând foc arhivei proprii, în împrejurări limită, înspăimântatul şi descurajatul Vinea evocă îndemnul imperativ al prietenului lui Max Brod să se arunce în flăcări tot ceea ce rămânea prin sertare.

Socotind că reaşezarea lui printre congenerii părtaşi de preocupări şi angoase îl poate favoriza, Sanda Cordoş mărturiseşte: „Biologic, existenţial şi creator, Ion Vinea (n. 1895) face parte din această generaţie pierdută, îi trăieşte şi îi exprimă traumele” (p. 245). Mai ofertantă decât amplasarea generaţionistă – care îl asimilează, în cel mai bun caz genului său proxim, punându-i în paranteză diferenţa specifică – pare însă, în cazul celui explorat, dezvăluirea lui ca „structură prin excelenţă nostalgică” (p. 246), apelul la „complexitatea psihologică şi existenţială” (p. 245), notarea axei constante – melancolia (p. 270) a insului. În final, autoarea cărţii cedează în faţa evidenţei: „Paradoxul este că, deşi a cunoscut sentimentul dizolvant al lipsei de sens, Ion Vinea a fost un constructor, atât în sens instituţional (prin crearea constantă a unor reviste şi publicaţii de prin rang), cât şi în sens propriu-zis artistic, prin crearea unei opere unice şi originale” (p. 294). El a scăpat, deci, prin efort activ tentaţiei neantului, mărturisită nu doar de Cioran, ci şi de maeştrii români ai absurdului, de la Urmuz la E. Ionescu.

Excelentul roman critic al Sandei Cordoş este un eveniment. Irina Petraş are dreptate: „cartea e opera unui explorator rafinat, sensibil, elegant şi îndoit, aşa cum se cuvine când adevărurile unei vieţi sunt greu de decupat definitiv”. Şi Iulian Boldea, punctează corect că avem în faţă „cea mai substanţială (din perspectivă exegetică şi documentară, dar şi din unghiul actualizării bibliografice) cercetare dedicată lui Vinea”. Adaug însă apăsat că, dincolo de temă, arta autoarei pledează convingător pentru ducerea înnoitoare mai departe a genului romanului critic şi pentru revizitarea raftului secund al literelor noastre.

[1] Sanda Cordoş, Ion Vinea. Scriitor între lumi şi istorii, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2017, 306 p.