LECTURI PARALELE

Eugenia Crainic

prozatoare, jurnalistă, Arad

Criminal în serie, în aer de Epocă [1]

Pe George Arion l-am cunoscut personal la un festival de literatură mystery&thriller, un context periculos pentru un aspirant la Marea Literatură, cum denumisem, în mintea mea, coconul în care vieţuieşte, când mai bine, când mai rău, Măria Sa Romanul.Îi citisem toate cărţile, era unul dintre autorii români de literatură poliţistă de care auzisem înainte de mulţi alţi scriitori români pe care, ulterior, am ajuns să-i învăţ la şcoală, astfel că, în contemplaţie, îi admiram zâmbetul discret, privirea pătrunzătoare, împreunarea originală a braţelor, unul pe post de suport al celuilalt, într-un soi de literă T cu susul în jos, nelipsita pipă – fără ea închipuindu-mi că ar fi fost o cu totul altă persoană – şi, nu în ultimul rând, statura impozantă, fiindcă, în mod curios, mi-am închipuit, fără motiv, că scriitorii de romane poliţiste ar trebui să fie mărunţi şi iscoditori şi nicidecum bărbaţi falnici, în prezenţa cărora vădanele să ofteze cu obidă, întrebându-se unde-au fost ei, când s-au măritat ele...

De prisos să descriu satisfacţia imensă a premierii modestei mele povestiri poliţiste, în urma deliberării juriului condus atunci de George Arion! Ca să ajung, astăzi, în ipostaza ingrată a recenzării ultimului său roman, „Trimisul special”, o carte care nici pe departe nu m-a ţinut în aceeaşi tensiune ca celelalte purtând semnătura aceluiaşi scriitor, ba, uneori, având chiar impresia că nici nu e scrisă de acelaşi George Arion pe care-l cunoşteam. Nu, nu lipsea povestitorul desăvârşit şi nici ţesătorul de intrigi fără cusur. Mi-a lipsit însă George Arion cel ordonat, cel rânduit după anumite criterii doar de el ştiute, lucru care-i făcea scriitura primitoare, ospitalieră. Cumva, în „Trimisul special” se suprapun planuri, o suită de întâmplări – nu neapărat indispensabile pentru rezultatul final – căpuşează până aproape de sufocare acţiunea de căutare a ucigaşului, aceste evenimente tranzitând povestea, adeseori, pentru un timp extrem de scurt, lăsând cititorului impresia că, în fuga vagonului, autorul s-a lăsat cuprins de peisaj, divagând de la povestea al cărei fir roşu se presupune că trebuia să-l urmeze cu sfinţenie. Totuşi, neajunsul nu este însemnat. Pentru cineva care ar citi „Trimisul special” fără să fi citit anterior niciun alt roman al lui George Arion, ar descoperi un roman incitant, cu un detectiv instruit în Franţa, Sebastian Dron pe nume, în jurul căruia viermuiesc personaje extrem de bine tuşate (chiar şi) în apariţiile lor episodice, ajungând ca de unele să-ţi aminteşti chiar dacă nu le mai întâlneşti până la capăt; un roman aglomerat, aş spune, însă în care George Arion reuşeşte să facă lumină prin talentul deosebit (de care eram conştientă) cu care creează indivizi aparte, unici, care nu seamănă unii cu alţii, care nu poartă dialoguri terne, egale, ci consistente, personalizate, impresia generală fiind aceea a unui târg de provincie (Iaşi, în cazul nostru, în anul Domnului 1887) agitat, în care viaţa fierbe, se produce cu efervescenţă.

Se cuvine să mai relatez, cu atenţie însă, să nu cumva să devoalez ascunzişurile care trebuie să rămână în penumbră în cazul unui roman poliţist, modalitatea ciudată prin care George Arion alege, în această ultimă (dar nu şi cea din urmă) carte, să înceapă povestea cu viaţa criminalului, trecându-ne prin copilăria sa tulbure, incubator pentru comportamentul său deviant ulterior. Autorul reuşeşte chiar să aducă cititorul, pe alocuri, în ipostaza de a-l compătimi pe ucigaşul în serie care terorizează un oraş întreg, cu o cruzime şi lipsă de empatie incredibile.

Aş mai remarca, în contextul medicilor fără pregătire care fac prima pagină a ziarelor zilele acestea, că ucigaşul imaginat de George Arion se încadrează perfect în tiparul periculos al unor inconştienţi de speţă similară, el fiind, până la urmă, un dezaxat cu mână de chirurg, fără studii de specialitate, fiind şcolit exclusiv în câţiva ani de ucenicie sub oblăduirea unui medic legist.

În fine, am mai remarcat o notă în plus de originalitate între paginile romanului. În locul titlurilor clasice de capitole, autorul închipuie titluri desprinse din însăşi naraţiunea curgândă, îngroşând, pur şi simplu, o propoziţie, un dialog, o frază chiar şi dându-le, prin dispunerea la mijloc de rând, valoare de intertitluri. Interesantă rupere de ritm, parcă special concepută pentru a puncta şi a o lua de la capăt tocmai când cititorul nu se aşteaptă la asta.

Date suficiente, cred, încât această recenzie să îndemne la lectură, în opinia mea cel mai de seamă rol al unei prezentări cu aprecieri critice asupra unei opere literare.

[1] George Arion, Trimisul special, Crime Scene Press, 2018, 381 p.