LECTURI PARALELE
Gheorghe Mocuţa (1953-2017)
poet, critic literar, Curtici
Corabia Minervei[1]
Care este secretul călătoriilor prin timpul şi spaţiul vieţii şi al poeziei Minervei Chira, nimeni nu ştie cu precizie. Poeta din Negreni este una dintre cele mai mari vilegiaturiste ale generaţiei sale. Un om statornicit prin destin într-o căsuţă părintească, lângă şoseaua paralelă cu Crişul cel Repede, adună în cufărul experienţei vieţii aspre şi solitare, toate documentele sufleteşti ale unui visător incorigibil.
Multe din aspiraţiile şi condiţia poetei le desluşim în cartea de memorii, Dimineaţă cu soare apune, unde îşi repovesteşte viaţa după un alt ritual, al memoriei voluntare. E condiţia omului pregătit să-şi ia zborul, dar mereu imobilizat de inerţii, complexe, frustrări, iubiri pierdute, vise neîmplinite. E leagănul ideal (al pisicii) din stele, e începutul căutării idealului pe care îl găsim în primul ei volum, Manual de târâre (1992, cu o prefaţă de Ana Blandiana).
Întâlnirea cu Ana Blandiana şi apoi cu o serie de autori care i-au trecut pragul în căsuţa de la numărul 19, peste drum de halta unde poposesc energiile venite din codrii, i-au dat curaj şi forţă să învingă complexul omului marginal. Volumele de versuri ce urmează îi conturează un destin poetic în care experienţa învăţătoarei din Vale e legată imuabil de „stelele fixe” ale unui program de notaţie, de vibraţie interioară şi reverberaţie lirică:
„Toată viaţa am aşteptat/ fericiri de învingător/ Mi se pare că le aud/ Ţin mâna la ureche precum Milarepa/ în pictura din Muzeul Naţional/ Oftatul sub degetele sale să fie lumânare/ Florile să poarte vină/ în apusul din ochii dansatorilor/ cu măşti, costume ţesute în Textile Museum/ (chiar regele şi regina au uniformă naţională)/ Să-şi frângă aripile/ când voi fi Turnul Fortăreţei/ Să trec apa preschimbată în spumă/ Să-l văd multiplicat/ într-un pat părăsit de lenjerie/ Să mă scald în incendii/ Să-mi fie abisul/ nu darul.” (Paro)
Stranietatea vocii interioare umile, locale, crispate capătă limpezime odată cu aspiraţia spre exotic: „Îmi car trupul în spate/ peste o îngrămădire de abisuri/ cât Dunele Elsen Tasarkhai/ Şira spinării e confundată cu aleea/ unde învăţăturile lui Budha/ sunt scrise pe panouri/ spre mănăstirea Aryabala/ Şireturile pentru piele/ crescute printre vertebre/ le-aş agăţa la Statuia Şamanului/ şi la Fântâna de Argint/ a Muzeului din Karakorum/ Recunosc greaţa în furtună/ Înfig degetele prin ochi din zalele hunilor/ Stăpân nici măcar al viselor în iurte/ Sclav şi cu floarea-de-colţ pe creştet/ ocolind-o boturi/ Promisiune de unduire/ în cimitir fără plâns.” (Ulanbator)
Alcătuit după modelul volumului precedent, Drumul pe sub pământ duce în cer?, în acest al doilea volum antologator, Corabia nu poartă pe nimeni, alege poeme care i-au marcat existenţa şi prieteniile şi, în ultimul rând, starea de graţie, pe un anumit meridian, sau la intersecţia notaţiei trăirii cu bucuriile şi spaimele mărturisirii. „Arhiva” Corabiei care nu ar trebui să poarte pe nimeni cuprinde documente ale generozităţii şi prieteniei, ale corespondenţei şi dialogului trăit. Unele sunt nostalgii uitate (Adrian Păunescu), altele sunt dedicaţii sau fragmente de scrisori, fotografii. Sunt un mod de alcătuire ce aparţine (împreună cu bibliografia) exclusiv Minervei. E alegerea Minervei:
„36 de ore în Siberia/ Solii neantului s-au retras lăsând/ sfâşieri fără întoarcere/ Aveam sub pleoape/ merele verzi zăcând în iarbă/ nedesprinse de creanga ruptă/ jenate că nu şi-au împlinit misiunea/ Am povestit vântului din taiga/ Ce forţă interioară au dobândit?/ După un timp prinseră/ gustul şi culoarea celor coapte/ Nu însă mărimea/ În răul de la Naushki/ mă studiez ca pe o boală/ Cel prins când trecea frontiera/ venea spre mine/ Deschid fereastră în peretele de gheaţă/ Îmi închipui că nu mai sunt.” (Siberia)
Corabia Minervei este pragul de sus al unui lung şi chinuitor travaliu al naşterii poeziei şi al dreptului la un destin.
[1] Minerva Chira, Corabia nu poartă pe nimeni, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, 96 p.