LECTURI PARALELE

Andrei Mocuţa

poet, prozator, Arad

# GeneraţiaHashtag, o capcană [1]

Am citit Goethe cu frişcă de Lucia Cuciureanu într-o călătorie tur-retur cu avionul la Bucureşti. Am fost la adunarea anuală a suporterilor Borussiei Dortmund din România, mişcare deloc străină Luciei, de vreme ce a recenzat în numărul precedent din revista „Arca” placheta de versuri a unui borusse. Mi-am făcut şi selfieîn aeroport cu volumul autoarei şi i l-am trimis pe facebook. Să vadă că citesc şi că îmi place. Am terminat cartea la scurt timp după ce am aterizat. Cel mai bun poem, chiar din final, l-am citit pe bancheta unui taxi. Aproape că am scăpat un strigăt euforic, la fel ca Adriana Babeţi când a citit deznodământul povestirii O zi perfectă pentru peştii-banană, tot într-un taxi.

Deschid o paranteză. Ea porneşte dintr-o curiozitate copilărească: oare câte cărţi s-or fi citit pe banchetele taxiurilor? Mai cunosc cel puţin un caz, în Timişoara. Deschid încă o paranteză. Tot la Timişoara sunt rememorate o parte dintre poemele Luciei Cuciureanu din anii studenţiei. Vezi segmentul Pragul întâidin volumul în discuţie, cu hashtag-uri la subsol: #Universitate&Merdenele #Sărut #Ilenuş #Lucruri. Închid paranteza din paranteză.

Podul Michelangelo. O amiază toridă. Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş molfăie leneşi îngheţată. Ea zice fără nici un gând: „E o zi perfectă!”

El completează: „Pentru peştii-banană!”

Ea: „Ăăăă… nu-i cumva Salinger?”

El: „Normal, nu înţeleg de ce eziţi. Să nu-mi spui că n-ai citit-o.”

Ea, timid: „Nu.”

El: „Dumnezeule, mergem în prima librărie şi ţi-o iau. Acum o citeşti!”

Zis şi făcut. Ea urcă într-un taxi şi îi spune şoferului s-o ducă acasă, dar mai pe ocolite, să apuce să citească povestirea. Când ajunge la final şi Seymour Glass îşi trage un glonţ în tâmplă, exclamă: „Dumnezeule, nu se poate!” Taximetrisul se întoarce speriat: „Ce-i, doamnă, aţi păţit ceva?”

Închid paranteza mare şi revin la poemul lăudat în primul paragraf: „fii creativ ca fulgul de nea când se cristalizează/ nicio dimineaţă să nu semene cu celelalte păsări ale cerului/ nu vorbi neîntrebat şi nerăbdător/ dacă o faci spune mult în cuvinte puţine/ nu trage cu praştia în ferestre deschise de vânt/ şi ţine uşa închisă în nopţile cu vise şi sfere/ nu călca pe furnici şi becuri cu leduri/ pavează o sută de kilometri spre nord/ cu intenţii bune ca un fractal din ecuaţiile mandelbrot/ (…) nu fluiera în biserică, mai bine cântă un psalm/ aruncă piatra doar în căsuţele şotronului desenat/ pe asfalt cu roşu şi verde/ (…) închipuie-ţi singurătatea ca pe un palat de cleştar/ din valea plângerii, ocoleşte-l de îndată/ şi, cel mai probabil, va fi bine.” (învăţăturile profei)

Mă duce cu gândul la arhicunoscutul poem al lui Charles Bukowski (pe care Lucia Cuciureanu, din câte ştiu, îl simpatizează, a spus-o direct la o întâlnire cu elevii), Deci vrei să fii un scriitor, care începe cam aşa: „dacă nu vine explodând/ din tine/ în ciuda a orice/ nu o face./ dacă nu vine neîntrebată/ din inima şi mintea şi gura şi/ viscerele tale/ nu o face./ dacă trebuie să stai cu orele/ holbându-te la ecranul calculatorului/ sau aplecat deasupra maşinii/ tale de scris/ căutând cuvintele/ nu o face./ dacă o faci pentru bani/ sau faimă/ nu o face./ dacă o faci pentru că doreşti/ femei în patul tău,/ nu o face./ dacă trebuie să stai acolo/ şi să o rescrii din nou şi/ din nou,/ nu o face.” etc.

După o primă lectură pe fugă, printre terminale şi porţi de îmbarcare, se impunea alta mai atentă, cu creionul bine ascuţit în mână, dar în egală măsură tihnită, în compania unei ceşti de cafea, cu sau fără frişcă. Şi nu m-aş supăra foarte tare dacă în locul lui Goethe ar apărea de nicăieri Salinger sau Bukowski, cu prenumele Charles citit franţuzit Şarl, pentru că Luciei îi sunt dragi scriitorii francezi. Sau în compania poetului din Mişca/ căruia îi place frişca. Ştim noi cine!

Poeta şi-a lansat volumul de versuri la târgul de carte Bookfest din Bucureşti, la o editură prestigioasă, fiind prezentată de două figuri de seamă ale culturii noastre: Ion Bogdan Lefter şi editorul Călin Vlasie. Cu alte cuvinte, după ce a debutat cu două cărţi de eseu şi critică literară, Palimpsestşi Miscelanea, Lucia Cuciureanu şi-a croit propriul destin poetic prin deja al cincilea volum consecutiv de versuri, după Drept în inimă, Leac şi miere, Lasă apa să curgăşi O sută de kilometri mai la nord. Toate aceste cărţi au fost recomandate şi postfaţate de alte nume sonore precum: Al. Cistelecan, Ion Mureşan, Cornel Ungureanu, Felix Nicolau sau Octavian Soviany.

Din punct de vedere tehnic-literar, Goethe cu frişcăe un volum atent lucrat de la primul vers până la ultimul. Nu pot deschide o carte de poezie dacă nu mă atrage primul vers. Lucia Cuciureanu nu doar scrie poezie, ci îşi şi gândeşte ritmul şi cadenţa volumului. Începe cu versul perfect „locuiesc într-o scoică bolnavă de aşteptare” şi încheie en fanfare, aproape apoteotic, cu o fină artă poetică, păstrată dinadins pentru efectul final:

„m-aţi întrebat ce-i poezia pentru mine/ deşi exerciţiile ei de respiraţie/ înfioară uşor şi trist haosul lumii./ (…) e o strângere uşoară de mână/ când toate-n jur se prăvălesc.// e un cântec pe care mama îl ştia de la bunica/ plângea şi râdea când îl cânta.// e o poveste despre apa vie/ când la cernăuţi se coceau cireşele amare./ trenul imens nu mai pleca din gară./ stătea părăsit pe o şină perfectă/ împletită cu ierburi uscate/ busuioc cimbrişor şi foarte mulţi maci.// e un refren care spune că ieşi din casa cu strigoi/ „spintecată de copilărie.”/ atunci poezia se face roşie-sângerie/ din cauza metalurgiei ciudate dintre un ciocan şi-o seceră./ eu încerc să-i îngrijesc rănile,/ dar sunt foarte stângace şi foarte mică/ aşa cum te simţi când priveşti cerul/ fără să ştii ce e în spatele lui./ dar ai putea să bănuieşti că acolo// e totul.” (lecţie despre seceră şi ciocan)

Am şi o nelămurire. De ce a trebuit o poetă cu o formulă poetică deja proprie şi un discurs liric suficient de convingător să apeleze la şiretlicuri post-douămiiste de tipul hashtag. După şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti, nouăzecişti (deşi încă neconturaţi ca generaţie în canonul literar, ei au fost numiţi astfel de Gheorghe Mocuţa) şi douămiişti, urmează post-douămiiştii şi probabil hashtagiştii, generaţia hashtag. Sper că Lucia Cuciureanu nu are ambiţia secretă de a fi încadrată într-un asemenea grup.

[1] Lucia Cuciureanu, Goethe cu frişcă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018, 95 p.