LECTURI PARALELE

Florin Ardelean

poet, prozator, Oradea

Despre nefiinţă şi oroare[1]

Singurul medicament capabil să vindece răul din noi, bolile cuibărite prin cotloanele biografiilor întrupate din derizoriu, întâmplări de toată mâna, dar mai ales din „evenimente” capabile să ne zdruncine, este confesiunea. A te livra astfel, în mărturisiri venite la ceasul bine cumpănit, poate constituie ipoteza de succes, deschiderea spre linişte şi împăcare de sine. Destăinuirea poate avea efectul miraculos al stingerii traumei, ba chiar al relansării fiinţei aflată în suferinţă. Nu de puţine ori, confesionalul nu mulţumeşte prin discreţia şi complicitatea isihastă a duhovnicului, ci, dimpotrivă, se recurge la diegeză, la ex-punere în gura-mare, sub tentaţia literaturii. Într-o astfel de circumstanţă găsim cartea semnată de Lili Crăciun. Docu-ficţiunea pare a fi, iarăşi, calea promisă în virtutea tentativei de-a recalibra viaţa trăită cu umbra ei interioară, faptele cu memoria, carnea cu gândul, realitatea cu aparenţa, adevărul cu simulacrul.

Călătoria este o secvenţă, o incizie dureroasă în ceea ce numim banal fapt de viaţă. Autoarea a luat o secţiune din fluxul unui destin oarecare, personalizat, desigur, dar cu potenţial de-a fi extrapolat până la a deveni o marcă, ceea ce sociologii numesc fenomen cu incidenţă socială. Romanul propus cititorilor descrie un caz, doar unul dintr-un repertoriu fabulos, cercetează cu minuţie celulele maligne ale unui ţesut, recoltate şi stocate între lamelele unui microscop de mare acurateţe, având apoi forţa uluitoare de-a ridica un fapt singular la rangul de leitmotiv, de exemplaritate. Avortul Lianei, personajul principal, alter-ego destul de fidel al celei care şi-a pus numele pe coperta cărţii, devine reper în cazuistica înfricoşătoare a avortului, ca practică ilegală şi clandestină în timpul regimului comunist. Întreaga păţanie are un debut aproape burlesc, dar mai apoi surâsul se transformă în grimasă, pentru a evolua (sau involua) spre figurile terifiantului şi pentru a instala disperarea, groaza în faţa morţii aflată la doi paşi, gata să te înhaţe, dar nu oricum, ci prin complicitatea criminală a celor în stare (obligaţi prin jurământ!) să o alunge, fie şi provizoriu.

Mecanismele unui regim totalitar pot constitui temei pentru analize teoretice şi pretext ideal în vederea radiografierii Răului, punând la bătaie inteligenţa şi reflexivitatea. Cu totul altceva se întâmplă, altul este efectul, atunci când acelaşi mecanism al barbariei cu faţă ideologică este demontat şi denunţat printr-o experienţă personală, în care raţiunea este înlocuită de trăire, iar logica de spaimă. Răul rece, impersonal şi conceptualizat nu atinge profunzimile, nu descrie abisuri şi nu sugerează amplitudinea groazei. O face însă, cu asupra de măsură, Răul povestit, înfăţişat intim şi compus din drama unei femei reale, cu existenţă consemnabilă, cu speranţe şi griji, cu promisiuni şi dezamăgiri, dar mai cu seamă cu zbaterile furibunde şi inutile, zădărnicite de o neputinţă tutelată, strivitoare şi umilitoare.

Story-ul este conceput simplu. O femeie, după douăzeci şi cinci de ani de la cele întâmplate, găseşte puterea să-i spună unei prietene (o jurnalistă) prin ce a trecut, cum a încercat să scape de o sarcină nedorită (avea deja doi copii), apelând la serviciile Sofiei, o femeie din cartier, de condiţie modestă – materială şi spirituală -, micuţă, grasă, îmbrăcată într-un capot înflorat. Scena este dată de apartamentul tipic de bloc dintr-un cartier mărginaş/ muncitoresc al Iaşului anilor ‘80, într-o vară caniculară. Liana este profesoară de filozofie şi istorie, proaspăt intrată la Drept, iar soţul, Sergiu, inginer, fost marinar, cu obârşii maramureşene. Întâmplările care se succed – din ce în ce mai traumatizante pentru femeia ce recursese, oarecum printr-o nesocotinţă pe care doar disperarea o poate motiva, la un gest prostesc – compun o imagine a vieţii de fiecare zi într-o Românie aflată sub arest doctrinar, administrată despotic, tărâm grotesc al unei antiutopii în marş forţat spre fericirea promisă propagandistic, în contrast frapant cu suferinţa şi mizeria ubicue. Avem de-a face cu o familie de intelectuali, aşadar, fără pretenţii excesive de la viaţă, resemnată într-un trai de calapod, ciupind deliciile unei existenţe jinduite doar prin bancuri ascultate şi utilizate drept supape de refulare, uneori prin chefurile încropite într-un anturaj gri, menit mai mereu pentru ieremiade şi gesturi sterile de rebeliune asezonate cu recitative ceauşescofobe şi platouri cu gustări. Numai că avortul cu pricina o scoate pe Liana din acest decor searbăd, previzibil şi etern depresiv, propulsând-o pe un alt plan, într-un scenariu horror. După o scurtă deliberare, decide să scape de sarcina nedorită. I se pare firesc să fie aşa, din moment ce speculează un context cinic şi hilar: „De ce trebuie să mi se impună tot, să-mi reglementeze altcineva viaţa? Ce, m-am culcat cu statul, ca să decidă el?”. Cutezanţa lasă mai apoi loc îndoielilor, pentru ca la final să clacheze în spaima de moarte. În mod evident, deşi nu se culcase cu statul (cu Leviatanul, am putea spune), monstrul colectiv tutelat de dictator îşi revendica entitatea, embrionul fixat în placentă, ameninţând să o distrugă pe cea care trebuia să se rezume la statutul de femelă, cu înzestrare naturală de a plodi, în cazul refuzului de-a fi obedientă. Produsul de concepţie urma să articuleze ambiţiile unui regim pentru care copiii, chiar şi fătul din stadiul intrauterin, nu constituiau decât premisele unui viitor triumfal, delirant, antecalculat. O biată femeia avea să constate pe pielea ei ce se poate întâmpla atunci când nesocoteşti o astfel de viziune „istorică”! Visul unui psihopat devenea coşmarul unei soţii ignorantă într-ale contracepţiei, cu un soţ ce poate fi acuzat de indolenţă aproape criminală, de complicitate prin laşitate.

Episodul iniţial, consumat în apartament, în tandemul Liana-Sofia, poate părea desprins dintr-o emisiune sub genericul Camera ascunsă, numai că farsa la care se supune femeia gravidă devine repede un supliciu. Metoda folosită de Sofia este primitivă şi dureroasă, iar victima ajunge la Maternitatea din Iaşi, suspectă şi în pericol de-a fi acuzată că şi-ar fi provocat singură avortul. Medicii caută să salveze embrionul, neştiind nimic de intenţiile Lianei, prilej cu care, fumând ţigară din ţigară, disperată şi derutată, aceasta constată cu amară şi completă perplexitate retrospectivă, după cum rezultă din confesiunea făcută jurnalistei: „Ce blestem! Trăiam într-o ţară bolnavă, cu oameni bolnavi. Eu însămi eram o femeie bolnavă. Acceptasem să-mi provoc un avort, ajunsesem în comă alcoolică şi cât pe ce să paralizez. Ce tâmpite! Ne riscam libertatea şi viaţa şi în acelaşi timp aplaudam, ca nişte cretine, la şedinţele de partid, cu scuza că eram obligate”. Numai că această constatare lucidă venea după 25 de ani, ca un lamento inconsistent…

Norocul pe care îl are la Iaşi, fiind externată după un diagnostic de avort spontan şi prescriindu-i-se un tratament de menţinere a sarcinii (evident, ignorat!) nu se repetă, o săptămână mai târziu, la Roman. Ajunge la spital în stare de şoc, cu hemoragie şi pericol iminent de septicemie. Suferinţa este atroce, dar cu adevărat cutremurătoare sunt rugăminţile Lianei adresate doctoriţei, în clipa în care realizează că, fără o intervenţie chirurgicală imediată, până dimineaţa va fi moară! E momentul decisiv al confesiunii. Trăirile ajung la paroxism. Regulile erau clare şi nemiloase: orice intervenţie (chiuretaj) era strict interzisă, antibioticele erau sub cheie, iar orice femeie suspectă de avort provocat intra imediat sub ancheta miliţiei şi procuraturii. Numai că Liana îşi întâlneşte în acea noapte îngerul păzitor! Infernul pare a ceda pentru o clipă. Doctoriţa de gardă recurge la un chiuretaj manual, fără anestezie. Suferinţa este la limită, pacienta leşină de câteva ori, dar dimineaţa o prinde în viaţă, infecţia fiind anihilată, carnea alterată din pântece fiind scoasă cu mâna de către doctoriţa decisă să-şi rişte cariera în numele vieţii alteia (paginile în care sunt descrise chinurile Lianei mi-au aprins în memorie secvenţe similare din jurnalul scris de Anaïs Nin, scăpată ca prin miracol din experienţa unui avort).

Numai că urmează imediat reconquista iadului. Diavolul ia locul îngerului păzitor. Este chiar şeful spitalului, un ins rafinat în rău şi vulgaritate, obsedat să se îmbogăţească prin peşcheşurile primite, dar şi să terorizeze femeile aflate la cheremul deciziei lui. O înjură pe Liana şi, furios că aceasta nu i se târăşte la picioare, implorându-l, adoptând ipostaza de sclavă, de fiinţă docilă aflată la dispoziţie necondiţionată, o trimite la Iaşi, interzicându-i brutal „capriciul” de-a avorta în clinica lui! Numai că pacienta era acompaniată de o hârtie menită să o transforme foarte repede într-o puşcăriaşă (pe documentul însoţitor era scris: „Avort suspect. Anunţaţi Procuratura”). Evident, şeful de la spitalul din Roman este personajul de zenit în privinţa răului, un ins lombrosian, brutal, cinic, întruchipând ura şi lipsa de vertebrare morală. Prin el, Lili Crăciun ipostaziază lumea comunistă, tipologia umană care i-a dat consistenţă şi i-a insuflat Duh de viaţă pentru mai bine de patruzeci de ani. Nu este singurul. Alţi doi indivizi susţin ideea că medicul cu chip şi comportament de bestie semnalează un personaj colectiv. Este vorba despre un şef de la serviciu paşapoarte din Suceava (profitor ordinar, „specializat” în favoruri sexuale din partea doamnelor care apelau la el), dar mai ales despre un om din popor, ca să spunem aşa, prototipul celui abrutizat de regim, omul-masă, aderent la o dogmă pe care n-o înţelege, dar care îi inspiră teamă suficientă pentru a fi un soldat credincios, dispus să muncească, nu să gândească. Liana îl întâlneşte la Maternitatea din Iaşi. Venise să-şi vadă soţia ce abia născuse. Numai că se înfurie, beat fiind, şi-o brutalizează pe lăuză pe motiv că bebeluşul era fată, nu băiat. Ceea ce urmează reprezintă un moment de refulare, de plăcere pentru cititor şi de caznă cu totul specială pentru animalul biped: asistentele îl duc în blocul operator şi îi fac o injecţie utilizată în cazul femeilor ce urmau să nască, pentru a li se dilata calea ce asigură tranziţia din burta maternă în lumea celor de toate soiurile. Se pare că pentru un bărbat injectat în vederea dilatării (hi, hi, hi!) durerile sunt atroce, dar cel pus să le suporte o meritase din plin, ba chiar i s-ar fi cuvenit un „tratament” cu respectivul vaccin timp de-o lună de zile, cel puţin.

Nici doctoriţa salvatoare nu este un chip singular. La fel de bine conturat este personajul Ahmed, un medic ginecolog arab, al doilea înger păzitor al Lianei, cel care distruge documentul însoţitor, zădărnicind opera sadică de răzbunare a medicului din Roman şi protejând-o admirabil, doar dintr-un sentiment de umanitate, înfruntând riscuri deloc neglijabile.

„Libertatea începe cu dreptul la viaţă”, spune, la un moment dat, confesoarea. Poate părea un truism, numai că nu este o aserţiune cu încărcătură teoretică, o consecinţă a unei deliberări raţionale. Este vorba despre concluzia unei femei care a văzut moartea, care a vizitat bolgiile infernului, fiind pedepsită de statul cu veleităţi absolutiste, pentru care libertatea nu era decât un exerciţiu sfruntat de imagine, o minciună care ne duce cu gândul la 1984, a lui Arthur Koestler.

Călătoriacartografiază un pandemoniu, abundând personajele grosiere, insalubre moral, încropite din interese şi conjuncturi, dar care nu închide complet orizontul, lăsând speranţă de doi bani, graţie celor doi medici cu faţă umană, rebeli graţioşi şi aproape implauzibili, aproape striviţi de puntea unei lumi româneşti traumatice, asemenea albatrosului baudelaire-an. Frica, ura, disperarea, iată punctul de triangulaţie pe care îl descrie romanul de faţă. Recursul la ficţiune este frugal, personajele au consistenţă pentru că se simte crusta lor vie, de specimene ale unei realităţi revolute, dar încă insuficient fezandată de cei 30 de ani de orbecăială prin vestiarele jilave şi promiscue ale tranziţiei.

Ei bine, lumea noastră, a celor de-acum, e marcată de o suspiciune în stare să ne înfricoşeze. Post-comunismul nu a fost precedat de o procedură esenţială. Nimeni nu a făcut chiuretajul! Infecţia s-a transmis fătului, o dată cu iluzia neroadă a libertăţii, cu pululaţia meschinăriei, a corupţiei şi a neam-prostimii. Riscul unei septicemii, ca maladie incurabilă a societăţii româneşti, însoţeşte, asemenea unei zgripţuroaice, astăzi către mâine, Călătoria tuturora.

[1] Lili Crăciun, Desculţă pe cioburi de oglindă. Călătoria, Editura Primus, Oradea, 2016