PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

Despre derizoriu (şi unele întrebări la care s-ar putea răspunde)

Cuprinderea şi definirea ariei culturale, prin globalizare sau prin specific naţional, prin grup, prin generaţie sau prin individualitate, cât şi definirea originalităţii acestei subtil perimetru – acum când nu mai contează dimensiunile localismului, pre cum şi identificarea unei geografii spirituale cu latitudini şi longitudini trasate de istorii culturale mai vechi sau mai noi, unele extrem de labile, sau foarte noi în cultură vs. literatură –, pare superfluă, sau uşor retrogradă. Percepţia specificului şi a originalităţii devine o chestiune de amănunt, sau de detaliu. Şi totuşi...

Dacă parcurgi, chiar şi în fugă, rafturile, sau pulturile librăriilor, căutând orice, constaţi stridenţe la tot pasul. Senzaţionalul, cu o scrupulozitate, sau cu o superficialitate de cele mai multe ori intenţionat studiată, are vizibilitate din orice parte a „taberei” culturale te-ai afla. „Studii” aplecate despre orice, „profunzimi” din cele mai insolite, copleşesc şi îngreuiază rafturile. Economia „de piaţă”, libertatea „cu orice preţ”, fac dificilă navigarea pe o mare imensă, unde nu mai există busolele bibliografiilor fundamentale, unde nu mai există proiecte de cercetare fundamentală a culturilor. Este vorba, evident, de o imagine, la o primă vedere, a „ambianţei” livrescului românesc, şi nu numai. Cercetarea academică româ­nească a culturii actuale este atât de „bine” ascunsă în palmaresurile universităţilor autohtone, încât este o aventură să încerci accesarea sit-urilor lor, pentru a fi clar „edificat” pentru cât mai mulţi „interesaţi”. Interesaţi, oare?! Dar câţi, şi unde, s-ar afla aceştia?

Şi totuşi... Cărţi, tratate, studii, enciclopedii există. Există editarea (sau reeditarea) marilor clasici, în filosofie, doctrine, arte, ştiinţe. Dar nu există nici o formă de promovare a fenomenelor statornicite, fundamentale. Nu mai vorbesc de „punţi” de interferenţă a domeniilor spiritului. Şi dacă există, ce se întâmplă cu ele? Au ele vreun rol în viaţa noastră imediată? Şi dacă au, cine sau cum se construiesc trecerile dinspre academism spre lumea obişnuită?

Oarecum neliniştitoare, întrebările sunt fireşti, datorită dinamicii civilizaţiei actuale.

Derizoriul este, însă, o categorie mult mai largă. Propensiunile spre universalitate ale acestui fenomen, al derizoriului, subliniez, au dimensiuni profunde. Temele „strălucitoarelor”, la propriu, cărţi despre „deşertăciunea deşertăciunilor” sunt, adesea, „deasupra” fenomenelor (dac-or fi adevărate), dar care nu sunt trăite dramatic sau escatologic. Există o aparentă sublimare a derizoriului printr-o estetizare solemnă. Se ignoră faptul că derizoriul se opune esenţialului. Acesta, derizoriul adică, eludează întreaga normativitate, construită istoric, normativitate derivată din cultul esenţelor şi care „tout est pris à la légère” (totul este luat uşor) cum spunea vag revoltat, nu demult, Poincaré. Materialitatea derizoriului se ghidează după deviza „vom trăi şi vom vedea”. Dar el, derizoriul, paradoxal, trăieşte, şi trăieşte!... Deşi sunt suficient de multe exemple care dovedesc faptul că derizoriul nu ar fi decât derâdere, frivolitate şi superficialitate. El are un anumit tip de consistenţă şi de o hilară înţelepciune implicită. Deseori are chiar greutatea unei vieţi cu toate ale ei (însă nici prea-prea, nici foarte-foarte). Chiar evitând excesele, sau situaţiile paradoxale, derizoriul devine un fel de masă amorfă şi difuză, unde esenţe generate de Eros şi Thanatos se anulează reciproc. Referinţelor esenţiale li se propune, prin eliminare, un fel de aplatizare.

Dar, este adevărat că o mediocritate jovială, fericită (sau nefericită, de ce nu?) poate fi o soluţie la marea dramă a vieţii?

Se poate exclama „să cânte muzica!” atunci când, la sfârşitul poveştii, constaţi că viaţa nu este decât aceeaşi existenţă jovială întru moarte?!, aşa cum se sfârşesc seriile de cuplete a teatrelor de revistă.

Am putea salva dilemele existenţei (sau neexistenţei) derizoriului apelând la o paralelă: Caragiale a pus în scenă derizoriul, şi nu absurdul (ca valenţă existenţială gravă), pe când Eugen Ionescu a devenit autor al absurdului numai la Paris, când a devenit Eugène Ionesco. Ambii, însă decid că derizoriul este bon viveur şi bon joueur. În ambele situaţii suntem la porţile morţii, şi unde nimic nu este luat în serios...

Care ar fi motivele prin care s-ar cere sprijinit demersul critic al cercetării căderii în derizoriu?

În toate părţile fenomene, odinioară marginale, par a-şi amplifica prezenţa: minciuna, furtul, înşelăciunea şi frauda, abuzul. Acestea ar fi doar câteva. Predilecţia către larvar, violenţă par aproape simboluri creative, atunci când stări, precum prietenia trainică, romantismul autentic, devin hilare şi caraghioase, când generozitatea pare a fi o prostie, inocenţa şi puritatea devin infantilisme stupide, ori compasiunea se confundă cu naivitatea sau, mai grav, cu prostia.

Putem accepta ca iubirea, dreptatea, onestitatea să fie ele însele căderi în derizoriu? Marea literatură occidentală, cea contemporană evident, emanată din societăţi mai stabile şi în care, prin istorie, tradiţie şi principii solide, păstrează, datorită unui sistem imunitar, reacţii corecte la deviaţiile din societate. Cei 45 de ani de comunism, şi încă 30 de postcomunism au fracturat la noi principiile morale, generând o vădită atracţie către larvar. Aşezarea spirituală dinainte de comunism părea că a găsit soluţii pentru definirea profunzimilor, a selecţiilor. Ce a urmat însă? Veşnica tranziţie, paradoxal aşezată solid, inexistenţa unei societăţi mature, a eliminat anticorpii pentru demontarea aberaţiilor sociale şi umane. Spiritele sănătoase sunt foarte puţine, şi sunt timorate de predilecţia pentru morbid, violenţă, sau vulgaritate. Ba, mai mult, se simte forţa cu care aceste spirite puţine, care încearcă să spargă sfera violenţei, a ipocriziei, o efemerului, a vulgarului, trebuie să fie înlăturate cu orice chip. Relativul şi derizoriul acaparează bruma de substanţă a creaţiei literare. Nu mai crede nimeni în corectitudinea morală, Totul devine relativ şi derizoriu.

Întrebări: Ne putem reveni vreodată la o normă firească, sancţionând, oricât ar fi de neplăcut, ce-i greşit, deviant? Există ţinte noi în acest amalgam de întuneric şi mizerie? Există un drum drept, ascendent, pentru a construi o altă perspectivă culturală? Grav! Putem avea un sentiment de culpabilitate, de complicitate la situaţia care, totuşi, ne-o asumăm până la capăt, construind o direcţie nouă? Avem dorinţa, sinceră, de a nu mai accepta derizoriul căilor care deja sunt bătătorite de impostori?

*

Ca „opţiune estetică” derizoriul, cu valenţele lui pseudo-etice, generând pseudo-substanţă ontologică, se justifică prin existenţa unor realităţi şi circumstanţe inconsistente.

O amăgitoare nevoie de ilustrare, prin texte pseudo-literare, pseudo-artistice, derizoriul poate deveni ilustrativ pentru un anumit gen de morală. „O trăsătură fundamentală a voinţei umane este aceea că are nevoie de un ţel. Şi, decât să nu vrea nimic, ea vrea nimicul” este un silogism al lui Nietzsche. Golit de consistenţă şi de profunzime, derizoriul primeşte „altitudine ontologică”. O existenţă fals conturată de întâmplări mărunte este generată de stimuli primari, cu arome fiziologice şi psihologice generate de instincte primare, dar superficiale, dacă le raportăm la raţiune. Este, în fapt, abandonarea adevăratelor principii şi valori. O masă fals intelectuală, o generoasă „cultură de masă” rezonează la simboluri şi locuri ale „tuturor posibilităţilor”. Astfel se construieşte „patria surogatelor”. Instinctele, simţurile agresive, nu transmit idei, ci stări convenţionale, facile, pline de reacţii umorale. Totul este pentru a şoca, nu pentru a sugera. Nu „se insuflă” nimic, totul este generator de contrarietăţi şocante, cu efecte fiziologice şi psihologice percutante şi imediate, tocmai bine să aducă bani, dar nu valori. Se petrece un comerţ cu trivialităţi, cu obscenităţi şi cu derapaje imprevizibile. Nu există nici o transfigurare, ori o coloană cât de cât verticală în jurul unei metafore, ori a unei umbre sau lumini metafizice.

Literatura ca experiment, ca „formă fără stil şi metaforă” poate fi subordonată, şi ea, acestui fenomen care este derizoriul, nu poate fi artă. Dar, până la urmă, ce poate fi?...

O inconsistenţă a limbajului artistic generează texte în cel mai bun caz, insipide. Şi totuşi...

Pot fi literatură textele cu un grad maxim de expunere şi vizibilitate a facilului, a derizoriului, a agresiunii, a vulgarului, a obscenului? Pot genera acestea o operă literară?

Deşeuri cu pretenţie artistică par să fie „omologate” ca experiment? Minimalismele şi fracturismele, pot fi ele egale cu adâncimea reflexivităţii?

Derizoriul este, până la urmă, un dat existenţial. Dar efemer. Se poate evita această groapă pentru a ne ridica şi a construi din nou Ceva?

În micile oaze de optimism care mai există va trebui să urmăm îndemnul lui Basho:

„Primăvara fuge

O pasăre plînge, şi-s lacrimi

Şi-n ochii peştilor”