BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Miroslav Bielik
(n. 15 aprilie 1949 – Ostrý Grúň, Slovacia), poet, prozator, eseist, cercetător şi om de ştiinţă. A absolvit studii de biblioteconomie, pedagogie şi economie. A funcţionat la Martin, în cadrul instituţiei Matica Slovensk á ca bibliograf, director al Bibliotecii Naţionale Slovace, administrator al Maticei Slovensk á. D in anul 2011 îndeplineşte funcţia de director al Institutului pentru Literatură a Maticei. Editor, redactor al mai multor publicaţii ştiinţifice, a publicat peste o sută de studii din domeniul culturii cărţii. În 2013 a fost ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Slovaci. Este autorul mai multor volume de versuri: Timpul e mesager tăcut al minţii (Čas je tichý posol mysle, 2003), Mişcare imperceptibilă pe plan înclinat(Nepatrný pohyb po naklonenej rovine, 2005), La sf ârşit de x-secol (Na konci jedného x-ročia, 2009), Melancolie(2018, traducere Dagmar Maria Anoca şi Lucian Alexiu). Poemele sale au fost traduse în mai multe limbi. Un ecou deosebit a înregistrat romanul său Benátsky diptych(Skutočnosť, Neskutočnosti – Diptic veneţian: Realitatea, 2007, Irealităţi, 2010), volumul de proză Caleidoscopis (Kaleidoskopis, 2013). Este deţinător al mai multor premii şi distincţii.

Fântâna

Fântâna, în sine

oferă de demult apă,

tace, nu întreabă destinul

de unde apare izvorul

Nimic, vorba vine, n-o doare, n-o acoperă

Astronomul se uită cu oglinda-i la cer

Norilor le face cu mâna ruda lor stătătoare

iar stelelor fixe

nopţile, le măsoară drumul

La Trenčín, pe-o stâncă înaltă

fântâna, zice-se, îşi dă mâna cu ploaia

iar pe timp de ploaie

degetele poetului

bat mereu la portiţă necunoscută

Astfel, Poezia

priveşte un chip necunoscut

Pe întinderea câmpului răsună

Săpă o fântânea, se uită-n ea

Îngândurat

Îngândurat

pe banca din faţa lui Puşkin

la Arbat

Nu bag de seamă că foşneşte

frunzişul îngălbenit

Păienjenişul verii

planează ireversibil

încât poezia acestei străzi

dă fiori

Cea mai luminoasă perioadă a vieţii

Puşkin şi-a petrecut-o în aceste locuri

Tu unde?

Dar eu?

Timpul e ca înainte de duel

Fiecare nouă zi fi-va mai scurtă

Sosirea zorilor de zi primăvara

Mult am aşteptat

sosirea

zorilor de primăvară,

cei care trezesc

strălucirea aparte

a ochilor tăi

Doar azi de dimineaţă

parcă ar trebui să ne treci

pragul

Îmbăiată cu aer proaspăt

ai pătruns

în imaginaţia mea

Observ cum pleacă primăvara

Observ

cum pleacă primăvara

Zilele, trase

pe scripetele solar

oftează niţel

Noi?

Vom trece în vară

ca într-o odaie

în care în fiece an

încă o dată şi din nou

căutăm acele lucruri demult

Găsite?

Observ,

cum pleacă primăvara

în care ai venit

şi ai rămas

Zilele sunt întinse

precum pânza albă,

pe care tocmai

ai pus-o la uscat

Ce mă ţine la pământ?

Mărul gravitaţiei s-a copt

Cu capul dezvelit

plin de nelinişte

aştept zorii zilei

Mişcarea lui Galileo

îmi pătrunde prin frunte

Amân zadarnic

Răspunsurile la întrebările timpului

Totuşi se învârte străvechea

lume în jurul minţii

Ştiind?

Neştiind?

Nici măcar Newton nu ghiceşte,

ce mă ţine strâns lipit

de pământ

Gândul

Gândul preaplin de iubire

La sfârşit de x-secol

Lumină doar cât un bob de mac, prin retina apei

Imersiune totală! – în ceaţă cu antropologul

Cu bastonul alb tatonează craniul unui înţelept

Clănţănesc declanşatoarele maxilarelor resuscitate,

Diafragma se-nchide aşteptând: Evrica?

Prin dinţi străbate doar un strigăt – Nu!

Pas cu pas încărunţesc cei care deşartă nisipul

Nopţi nerespirate – oglinzi visătoare

Viziuni mate în depărtarea telescopului

Cu viteza lumii demult în curs de dispariţie

se înmulţesc sirenele. Existenţă – inexistenţă?

Destul! Mă trec fiorii şi de privirea unui peşte mut:

Degeaba încearcă să spună ceva. Ştie?

Undiţa cui ne agaţă mâine?

Grâu

Bob, bobuleţ, de muştar sau de grâu,

unde te mai găsesc oamenii?

Ne-am ambalat pământul în betoane,

încât azi grâul nu mai preocupă nici pe necuratul

Ici-acolo mai coseşte grâul cu coada, pasămite îi strică neghina

Iar noi? Tot mai mult suntem saturaţi digital

De disperare sărăcia îşi găseşte alte locuri

Brusc poetul nu ştie cui să-i adreseze reproşul mut:

De ce ai părăsit glia părintească? Pe mirişte

– parcări! Vrăbiile rămase ciugulesc gunoiul

Pe unde-or mai fi ancestralele gâşte zgomotoase?

Pe ultimul câmp doar Dumnezeu mai calcă desculţ

cu dilema a cosi sau nu. Şi copilul rătăcit,

pârâciosul – roata morii s–a rupt

Apoi încă un cavaler al tristei speranţe,

pe urmele lui Quijote a plecat demult

În traista din ferigă duce o mână de grăunţe

Îi caută pe tinerii cyber poeţi – în grânarele cuvântului!

Întrebarea zace într-o bocceluţă deşartă: Ştiţi în ce

se ascunde puterea unui germen de grâu?

Crucea păsărilor din Ostrý Grúň

(Ostrogrunica)

În ziua de luni

unsprezece septembrie două mii unu

fusese la Ostrý Grúň

acalmie

Până şi cucuveaua a amuţit

Niciun fel de tăiş

al vieţii şi morţii

Doar un cuplu de turturele

lângă statuia mamei cu copilul

în cimitir

îţi ciugulea penele

Pacea lumii?

Duminică

pe douăzeci şi unu ianuarie

una mie nouă sute patruzeci şi patru

la New York

fără mişcarea dolarului

ziua porni obişnuit

Parcă ultima ninsoare

la sfârşit de război

sub care încă nu

crescuse iarba

Pacea lumii?

New York şi Ostrý Grúň

şi toate locurile însemnate

cu o cruce ascuţită

Guernica şi Ostrogrunica

Acoperişul lumii

şi sătucul de sub Vtáčnik

Cine încă nu ştie şi nu cunoaşte,

cum în ultima secundă

de la Betleem la Beslan

în faţa furiei monstrului

mama în dureri

cu întregul său trup fragil

disperată îşi acoperă copilul

Pacea lumii?

Statuia maicii

din Grúň

îşi are locul în faţa ONU

Iar o bucăţică de metal

din zgârie-norii newyorkezi

la clopotul crăpat

pe pământul

de sub muntele Vtáčnik

Calendar

Tatăl meu mi-a lăsat însemnările sale calendaristice...

Acolo propoziţii şi cuvinte simple, ici-colo

o cruciuliţă, puncte, virgule şi semne de nedescifrat.

Luna mai a fost uscată, dar am săpat

la pomi mici canale.

De Rusalii a căzut grindina.

Vara a dispărut un iepuraş.

Strugurii din Piave nu s-au copt din nou.

Se făcuse ger deja,

când am tăiat brădiş pentru morminte.

Despre comoară, slavă Domnului, nici un cuvânt.

Doar despre rădăcini...

Anul omului

Calendar de poezie

Ce a mai fost

şi nu e scris în calendar?

Pe cine mai interesează

Cine mai ştie

Dacă se repetă

doar

vechile adevăruri

şi se descoperă

mereu şi pretutindeni noi şi noi

Americi

Doar în interior

creşte

din ce în ce mai mult

necunoscutul năucitor

Omul punte

„ Am fost rezistent şi rece, am fost punte, stăteam întins peste genune. De-o parte se aflau ancorate vârfurile picioarelor, de cealaltă mâinile, eram ferm împlântat în lutul sfărâmicios… Stăteam aşa şi aşteptam; trebuia să aştept. Nicio punte, odată construită, nu poate înceta să fie punte, fără a se dărâma …”( Franz Kafka)

Vreau să spun dinainte

că o punte nu trebuie să fie numai din fier

ori din materiale care mai de care

punte poate fi şi un om obişnuit din carne şi oase

În definitiv, omul e şi puntea şi calea

care va fi urmată, în permanenţă, de mulţi necunoscuţi

Menirea Soarelui nostru cel viu, odată

îşi va găsi sfârşitul

Dar Omul Punte – Franz Kafka?

S-a instalat în tăcuta subterană a lumii reale

Năzuinţă absurdă şi de neînţeles?

Omul ca şi puntea se dărâmă după o vreme

Pentru un pas obişnuit al omului, însă,

calea nu e zadarnică

Traducere din limba slovacă:

Dagmar Mária Anoca, Lucian Alexiu