BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Ján Tazberík
(n. 3 martie 1950, Rimavská Sobota, Slovacia), poet, critic, om de cultură, absolvent al Universităţii din Bratislava, a funcţionat ca profesor de filozofie în învăţământul superior tehnic şi umanist, în instituţii de cercetare şi ştiinţifice (Academia Slovacă de Ştiinţe, Centrul Naţional de Cultură - angajat, apoi director). A debutat cu volumul Izvoarele luminii (Pramene svetla ,1977). A mai publicat Anvergura luminozităţii(Rozpätie jasu,1983), Punctuaţia luminii(Interpunkcia svetla, 1990), De sub nivelul pietrei ( Spod hladiny kameňa, 2012); Pragul inferior al luminii(Spodný bod svetla, 2014); Lumina şi alte maşini(Svetlo a iné stroje, 2016). A colaborat la monografia Dialectica culturii artistice(Dialektika umeleckej kultúry,1988). A fost distins cu mai multe premii.

Iubire tardivă

1

Spui că lucrurile de pe masă sunt ca păsările călătoare.

În hăţişurile ochilor ace la fel de gri, ascuţite.

2

Şi la fel de repede

te străduieşti să mai adaugi la ele ceva în plus,

un nume, o silabă.

Iar mâna ta pusă pe faţa de masă

aşteaptă mereu asemenea unei aripi

să-şi ia zborul.

Capcană (pentru şoareci)

Micile vietăţi gri se întorc spre toamnă

ca nişte întâmplări estivale îmbătrânite pe neaşteptate.

Noaptea autumnală e gravura găurii, sfârşitul unui cânt postmodern initeligibil

al exponatelor. Mai ieri fuseseră sedimentele îngrămădite ale intenţiilor, cupru

şi pe urmă cineva în poem

a început să taie din asta, dar acum nimeni nu mai îndrăzneşte nimic.

Râcâie uşa, se apropie.

Şi ceva adânc cu metale grele atacă –

scurmă trupuri,

împrăştie

măruntaie,

sparge

oase.

Dar nu aşa începe toamna dunăreană.

Apele râului nu cresc iar firele apei nu vor însăila luciul târziu.

Într-un astfel de poem

toamna geroasă ca nişte jucării mecanice ale femeilor sălbatice

scoate ochii. Se-ntâmplă în toiul nopţii.

Într-o noapte plină de sânge.

Sunt pe jumătate adormit.

Şi toamna şi şoarecii se apropie.

Copacul, pe urmă ea

La capătul rândului neterminat

creşte trunchiul copacului.

Şi poate va fi altfel

dacă toate acestea le comprim prin cuvinte

şi le bag sub pielea de lemn.

Mâini periculos de albe.

În cele din urmă nu –

mâinile trec peste coapsa netedă

iar prin rădăcinile copacului vine cutremurul,

răsfoind în el...

Ce rămâne în memorie

Sincer, cu voce tare îţi spun că nu ştii nimic despre aceasta –

pădurea e în alt context.

Şi grafemele întâlnirilor noastre în păienjenişul pădurii

cu semnele ochilor noştri răsfirate de la trunchi la trunchi. Dar atenţie,

manuscrisul încă nu e terminat, azi eu însumi sunt o mână străină,

care face corecturi. Acea pădure vesperală care creşte

de la tine către mine, se află şi mai jos.

Dar nimic din acestea încă nu s-a petrecut.

Nimic din ceea ce ar trebui să tremure nu tremură.

Nimic din ce mi-am dorit nu apare.

Nimic nu se află acolo. Trebuie mers la o adâncime şi mai mare.

Ochii noştri sunt răsfiraţi la subsolul textului.

Dacă e nevoie de vărsare de sânge, voi fi dibuit de cuvinte?

* * *

Privesc la câte toate au plecat din casa aceea.

Părăsindu-şi locul

iar eu îmi imaginez acel loc altfel, din zăpadă şi din stea.

Din nimic printre rânduri.

Cercetez acel loc dintre noi.

Facem schimb de

ultime mesaje

prin crăpăturile pereţilor.

Traducere din limba slovacă:

Dagmar Mária Anoca, Lucian Alexiu