CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Adevăr, ficţiune, fantazie

Titlul acesta ar putea defini foarte bine ceea ce este specific romanului Eugenia^[1], al scriitorului francez Lionel Duroy, inspirat de realităţile României interbelice şi ale celui de Al Doilea Război Mondial, având în centru, ca nucleu inspirator şi iradiant, celebrul de acum Jurnal al lui Mihail Sebastian. Dar, de la început trebuie să fac precizarea că folosesc cuvântul fantazie în accepţiunea pe care i-a dat-o Lazăr Şăineanu, de „inspiraţiune capriţioasă” (dex.ro), ceea ce nu presupune nici veridicul, nici plauzibilul. Spre deosebire de ficţiune care, la scriitorul de talent, rămâne plauzibilă şi veridică măcar în ordine artistică. Lionel Duroy, mărturiseşte într-un interviu^[2] că „...în general, toată viaţa mea, eu am înţeles lucruri prin intermediul unei cărţi.” Într‑adevăr, e ştiut că literatura, prin expresivitate, nuanţe, incursiuni psihologice poate contribui mai eficient la înţelegerea aspectelor ascunse ale istoriei decât, altfel ireproşabile, tratate academice. E ceea ce şi el însuşi urmăreşte acum prin romanul Eugenia: să-şi ajute cititorul să înţeleagă nişte „lucruri” tragice, atroce, petrecute sub ochii placizi sau complici ai unei Europe sfâ­şiată între bolşevizare şi nazificare. O Europă devenită astfel un mediu prielnic exacerbării unor fenomene latente, cum este antisemitismul, până la manifestările extreme ale pogromurilor şi genocidului, la care au luat parte şi „voluntari ai pogromului” (p. 376), adică oameni pe care nimeni nu i-ar fi bănuit vreodată capabili de acte bestiale. E un fenomen greu de înţeles, rămas obscur până azi, şi în încercarea sa de a-l înţelege, el însuşi în primul rând, Lionel Duroy nu ezită să rostească şi să reveleze adevăruri sensibile, pe care mentalul colectiv al românilor, şi, desigur, nu numai al lor, le percepe ca incomode, preferând să le păstreze sub obroc. El recurge apoi cu dezinvoltură şi la ficţiune ca modalitate de nuanţare şi pătrundere în psihologia personajelor, adevărul şi ficţiunea fiind interferente fără stridenţe, de-a lungul întregii trame epice. Din păcate, la un moment dat, romancierul se lasă sedus şi de „inspiraţiunea capriţioasă” de a introduce episoade fanteziste, deci nici veridice, nici plauzibile, cartea derapând astfel într-un senzaţionalism déjà vu în productele comerciale, sunând însă discordant într-un roman care, la urma urmelor, intenţionează să descopere motivaţiile intime ale autorilor de orori dintotdeauna. E singurul reproş serios care se poate aduce cărţii.

Eugenia e studentă, ieşeană, dintr-o familie cu tatăl mic negustor de vinuri. Familia e antisemită, dar la modul ezitant şi dilematic, oarecum din inerţie. Ştefan, fratele Eugeniei, în schimb, e legionar fanatic şi agresiv cu tot ce decurge de aici. Eugenia e mai curând confuză, dar se află în admiraţia şi sub influenţa profesoarei universitare Irina Costinaş, comunistă ilegalistă, care îl invită pe Mihail Sebastian la o întâlnire cu studenţii pe tema romanului De două mii de ani. Participă şi Eugenia şi acesta va fi momentul care o va desprinde de familie, hotărându-i destinul de luptătoare. În timpul întâlnirii academice, Mihail Sebastian e molestat de o bandă de studenţi, instigaţi de Ştefan, în numele „curăţirii României de jidani”. În Eugenia se trezeşte spiritul justiţiar şi reuşeşte să-l scoată pe oaspete din ambuscadă, trăind odată cu un început de clarificare ideologică şi un coup de foudre pentru Sebastian. Nu intru în detalii, dar trebuie spus că, iniţiala tentaţie de aderenţă la comunism, care a mers la un moment dat până la ispita de a şi-o lua ca model pe Ana Pauker (!), a eşuat curând în fluxul evenimentelor, Eugenia devenind rezonabilă: „Să devin şi eu comunistă ar fi dat, oare, un sens vieţii mele? [...] nu voiam să fiu soldăţelul vreunei cauze, să fiu nevoită să ascult şi să tac, doream să-mi păstrez libertatea de a spune cu voce tare ce gândeam, la fel ca scriitorii care mă învăţaseră totul despre viaţă” (p. 95). Argument care se precizează pe parcurs, cu trimitere evidentă la fratele ei, Ştefan: „Soldăţeii sunt cei mai răspândiţi în rândul popoarelor, au nevoie să creadă orbeşte într-un şef, să servească o cauză, chiar dacă şeful e un escroc sau un bolnav mintal, precum Hitler, iar cauza proastă, atroce” (115). Atrasă mai mult de perspectiva revederii lui Sebastian, Eugenia ajunge în Capitală, unde devine rapid amanta acestuia, la concurenţă cu Leni Caler, şi este totodată angajată ca ziaristă la agenţia de presă Rador al cărei director, un enigmatic domn Hurtig, despre care nu ştim până la urmă ce hram poartă, îi acordă toată încrederea şi o trimite la Iaşi în timpul pogromului pentru a transmite ce se petrece acolo. Aceasta este, de fapt, prin mesajul pe care-l transmite, partea cea mai importantă a romanului. Iar ororile care se petrec acolo o radicalizează pe Eugenia care se decide să treacă la acţiune şi intră într-o „Rezistenţă” à la française, care la noi n-a existat decât ulterior, în prima etapă a regimului comunist. De aici începe şi fantazia. Eugenia participă la o tabără dură de instruire ascunsă în Bucegi, recrutată pe criteriile unui soi de ecumenism politic, dar căreia îi sunt paraşutate arme şi alimente din avioane sovietice (!), se aventurează singură, ascunsă într-un copac (!), să-l asasineze pe ambasadorul von Killinger, participă la provocarea deraierii unui important convoi feroviar german, cu tancuri pentru frontul de la Stalingrad, – episoade, cum ziceam, neverosimile, de-a lungul cărora romanul, chiar dacă păstrează o oarecare tensiune epică, pierde brusc altitudine.

Romanul e conceput la persoana întâi prin Eugenia, care-şi scrie jurnalul în alternanţă cu memoriile, stratificându-se astfel în două paliere de interes: relaţia cu Mihail Sebastian şi reconstituirea anilor 30, inclusiv ai războiului, până în 1945. Sigur, relaţia Eugeniei cu Sebastian e ficţiunea plauzibilă a lui Lionel Duroy, dar aici apare un aspect discutabil. Nimic nu poate să împiedice un scriitor să reconstituie existenţa unui personaj istoric real, respectând spiritul acestuia pe temeiul mărturiilor sale ori al celor venite din anturaj sau din documente. Mă întreb însă, ca scriitor, dacă e corect să-i atribui unui astfel de personaj iniţiative neatestate (participarea lui Sebastian la întâlnirea cu studenţii de la Iaşi) sau relaţii, oricare ar fi ele, cu personaje fictive, precum Eugenia. Dar să luăm lucrurile cum apar ele aici. Prezenţa şi atitudinea lui Sebastian în episodul erotic cu Eugenia e reconstituit de Lionel Duroy din jurnalul, romanele şi piesele sale, el neavând însă aici nicio iniţiativă. Sebastian se află în plină ebuliţie erotică, acaparat de Leni Caler, iar odată cu apariţia Eugeniei, iniţiativa îi aparţine în întregime acesteia, care i se vâră efectiv în aşternut, acceptată cu un fel de blazare, ca o fatalitate. Mihail Sebastian apare în roman aşa cum se conturează şi din scrierile sale, introspectiv, sedentar, opac la încercările Eugeniei de a-i provoca reacţii de protest, de apărare în faţa agresiunilor şi ameninţărilor mortale sau de a se refugia în Franţa, precum fratele său Poldy. El nu-şi doreşte şi nu o roagă decât să fie lăsat în pace, singurul lucru care-l preocupă şi pe care ţine să-l apere fiind scrisul: „Ascultă-mă bine, Eugenia: dacă aş părăsi România şi tot ce mă leagă de ea, nu aş mai scrie. Şi dacă nu scriu, ce fac cu zilele mele?” (p. 69). E tenace în convingerile sale, chiar în momente depresive, când pare a ceda: „[...] scrisul e o amăgire, ca tot restul, o amăgire în spatele căreia alergăm preţ de câteva cărţi, înainte de deveni conştienţi că toate cărţile din lume, oricât de puternice, de minunate, nu vor izbuti niciodată să umple vidul din noi” (p. 330). Şi totuşi, după cum îşi va aminti mai târziu, exasperată, Eugenia: „Moartea plana deasupra Europei, tăcută, suspendată de următoarea mişcare a Berlinului, iar Mihail vorbea numai despre scrisul său” (p. 138).

Celălalt palier al romanului, cel din care se ramifică o seamă de episoade colaterale, rămâne şi cel mai important, întrucât este, de fapt, structura sa de rezistenţă. E vorba aici de reconstituirea strict realistă, exactă, bazată pe largi citate din textele epocii (Zelea-Codreanu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, Miron Cristea, jurnalul lui Sebastian, Curzio Malaparte, presă, afişe), într-o desfăşurare riguros cronologică, până pe zile şi ore, ale evenimentelor interne şi externe din anii consecutivi Primului Război până la sfârşitul celui de Al Doilea. E o relatare care atestă vocaţia reportericească a Eugeniei – id est a lui Lionel Duroy, care are în vedere în primul rând cititorul străin de România, de unde şi anumite precizări de care românul n-ar avea nevoie. Dar cu deosebire pregnante în acest palier al romanului, rămân pasajele în care e resuscitată prin detalii concrete atmosfera epocii în diferite momente ale desfăşurării evenimentelor: „Evenimentele veneau în valuri, fiecare lovindu-ne şi mai crud speranţele, dar îndată ce trecea ameninţarea, ne recuperam încrederea – la urma urmei, teatrele jucau cu casele închise, trenurile şi tramvaiele circulau, scriitorul francez Paul Morand lăuda rafinamentul Bucureştiului într-o carte ce tocmai fusese tradusă şi pe care ne-o smulgeam unul altuia, restaurantele erau mereu pline şi puteai ignora defilările legionare trecând pe celălalt trotuar” (p. 59). Personajele reale sunt numeroase, dar, în general, tratate en passant, fără a deveni realmente memorabile, cu excepţia Leniei Caler şi a lui Curzio Malaparte. Leni Caler, în realitate singurul amor patetic al lui Sebastian, pe care, în ficţiune, şi-l împarte cu Eugenia camaradereşte, actriţă în vogă, un fel de vivandieră a mondenităţii bucureştene, e portretizată în tuşe percutante: „[...] batjocoritoare şi alunecoasă, căutând privirea bărbaţilor, apoi amuzându-se, apropiindu-se ca să le sufle în faţă fumul ţigării, cu pălăria ei mică şi ochii scăpărând deodată de dorinţă, cu buzele ei stacojii, abandonându-se în braţele unuia, înaltă şi suplă ca o liană, apoi îmbătându-se în braţele altuia, infidelă, misterioasă, imprevizibilă, zburând din floare în floare după bunul plac, fără să se lase vreodată prinsă” (p. 109).     

Ficţiunea lui Lionel Duroy o aduce pe Eugenia într-un plauzibil contact direct şi cu bizarul Curzio Malaparte. E între ei o colaborare profesională, deşi, până ajunge a-l înţelege, prezenţa sa o fascinează şi o îngrozeşte. Malaparte a fost, într-adevăr o figură de mare notorietate în epocă, controversat, detestat şi admirat, mai ales după publicarea romanului, mai curând reportaj, Kaputt. Lionel Duroy conturează foarte pregnant statutul său real deductibil din relaţiile sale cu Eugenia. Prima ei impresie e resentimentară: „Ce vârstă putea să aibă? Patruzeci de ani, poate puţin mai mult. Mi s-a părut că avea sprâncenele pensate şi faţa pudrată. În mod clar nu-mi plăcea acest domn Malaparte [...]” (p. 178). Îl detestă şi mai mult când „acest domn”, folosindu‑se de informaţiile obţinute de la ea, publică în Corriere della Sera un reportaj în care minimalizează şi justifică pogromul de la Iaşi. Pentru ca, mai târziu, în Kaputt, să folosească onest relatările Eugeniei şi să devoaleze tot adevărul despre acele orori. Malaparte are o cale proprie de a ajunge la adevăr, un fel de scopul scuză mijloacele: „Malaparte este un conviv luminos, un conviv inepuizabil, care râde şi bea cu gazdele sale, ademenindu-i astfel să mărturisească, cu o ingenuitate care ar fi încântătoare dacă n-ar fi înspăimântătoare” (278). De aici apoi şi portretul prin care personajul e, totuşi, absolvit: „Şi într‑adevăr, cum ar fi putut Malaparte să scrie Kaputt, să rămână în viaţă pentru a scrie Kaputt, dacă n-ar fi dat din cap aprobator în faţa călăilor? La Varşovia cinează cu Hans Frank, la Zagreb glumeşte cu Ante Pavelić, la Roma chefuieşte cu contele Ciano, ginerele şi ministrul lui Mussolini, la Iaşi ciocneşte un pahar cu generalul Schobert şi ofiţerii lui. Şi în tot acest timp scrie Kaputt, al cărui manuscris îl ascunde pe fundul dublu al geamantanului său” (p. 398). Nu numai că Eugenia îl absolvă, dar, după ce lucrurile se calmează la Iaşi, reintrând într-o falsă normalitate, îi adoptă calea de a parveni la adevărurile ascunse în conştiinţele „voluntarilor pogromului”. Ea însă n-are vocaţia fals histrionică a lui Malaparte, cei abordaţi se eschivează, eludează răspunsurile, nu ştiu nimic, n-au auzit nimic, necum să fi participat la astfel de grozăvii, sunt oameni cinstiţi, cu familii, care pogrom?! Ceea ce o duce la concluzia că există „într-adevăr o bestialitate – acesta era cuvântul potrivit – pe care o purtăm în noi, în ciuda culturii noastre [...]” (p. 372).

Romanul începe cu momentul când, în 1945, Eugenia află de moartea lui Mihail Sebastian. Şi se încheie de fapt, deşi mai urmează vreo sută de pagini, cu fraza: „Anii au trecut, războiul s-a sfârşit, Mihail a murit, iar eu continui să scriu în fiecare zi acest text căruia nu-i văd capătul” (p. 311). Iar mesajul stă în ideea indusă că acel capăt nu se va vedea în toată limpezimea lui atâta timp cât oamenii vor continua să eludeze sau să ascundă adevărurile de care ar trebui să se ruşineze.

Ar mai fi o chestiune de clarificat în legătură cu zvonurile infamante despre care Eugenia scrie că au fost răspândite pentru a incrimina evreii şi a justifica atrocităţile în masă comise împotriva lor inclusiv de populaţia civilă: spionaj, trădare de ţară. Aşa este: au circulat tot felul de zvonuri, dar unele au fost totuşi reale, ceea ce nu justifică şi nu scuză nimic, dar nu trebuie eludat. În Basarabia au fost evrei (dar nu numai evrei) care s-au manifestat ostil la revenirea Armatei Române, cum şi la retragerea ei şi a populaţiei româneşti după revenirea ruşilor, iar „coloana a cincea”, despre care Eugenia aminteşte explicit, a existat realmente. Ea a fost formată în mare parte din evrei bolşevizaţi infiltraţi de Stalin în partidul comunist din România, cu scopul clar de a provoca disoluţia statală. Ea – coloana... – s-a instalat temeinic în structurile statului după instaurarea regimului comunist propulsat de tancurile sovietice, vreme de ani crânceni, din zenitul Anei Pauker până la ultimu‑i reprezentant decrepit din anii ‘90, Brucan, travestit în profet al democraţiei. Este o chestiune pe care am mai comentat-o şi cu prilejul apariţiei eseului lui Remus V. Giorgioni despre romanul De două mii de ani al lui Sebastian^[3]. Nu vreau acum decât să reiterez concluzia de atunci despre care trebuie să ţinem seama când ne încumetăm să vorbim despre antisemitismul din România: antisemitismul românesc postbelic, atât cât a fost şi încă ar mai fi, vizează azi, de fapt, nu evreitatea, ci mai curând amintirea bolşevicilor evrei infiltraţi atunci, cu nimic mai ticăloşi, de altfel, decât „endogenii”, cozile noastre de topor, care le-au devenit complici. Iar realitatea atunci a fost cea din răspunsul pe care Eugenia îl dă unui prieten din copilărie, devenit legionar: „Pentru o mână de oameni îi condamnaţi pe toţi ceilalţi să fie priviţi ca nişte trădători. E odios” (p. 213).

În interviul amintit, Lionel Duroy spune că intenţiona să continue povestea Eugeniei într-un al doilea volum. S-a şi documentat cu aceeaşi conştiinciozitate ca pentru acesta, dar în cele din urmă, cum zice că niciodată nu i s-a mai întâmplat, a renunţat. Presupun că după ce a retrăit ororile de la Iaşi şi Bucureşti – căci adevăratul scriitor retrăieşte efectiv ceea ce scrie – a simţit că nu va mai avea forţa spirituală de le mai retrăi şi pe cele din bolgiile comuniste ale Piteştiului, Jilavei, Aiudului, Gherlei etc., etc. Era sigur totodată că în prezumtivul volum doi, Eugenia, cu caracterul ei justiţiar, de luptătoare, va ajunge într-una dintre acestea. Intuiţie corectă. Cum e şi prezumţia noastră că, în real, dacă n-ar fi murit, şi Mihail Sebastian tot acolo ajungea. Prin fermitatea cu care povesteşte lucrurile aşa cum s-au petrecut, fără să eludeze adevărurile incomode, jenante, dureroase, Lionel Duroy nu face decât să respecte codul deontologic al profesiunii sale. El îşi aminteşte la un moment dat, în interviul citat la începutul acestor însemnări, cum un supravieţuitor al atrocităţilor de la Iaşi i-a mărturisit că „nu înţelege cum am putut să redau atât de credibil lucruri pe care nu le-am văzut cu ochii mei”. A reuşit pentru că acestea sunt rostul şi harul adevăratului scriitor: să se poată transpune în situaţia Celuilalt, să redea credibil ceea ce n-a văzut cu ochii săi şi să stârnească îngândurările celor ce-l citesc.

^[1] Lionel Duroy, Eugenia. Traducere din franceză de Simona Modreanu. București, Humanitas fiction, 2019.

^[2]  Vd. https://www.mediafax.ro/life-inedit/interviu-lionel -duroy- despre-eugenia-romanul-romaniei-anilor-40-prima-data-cand-mi-se-intampla-18423704

^[3] Vd. art. Un eseu panoramic, în „Arca”, nr. 10-11-12, 2018