logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

ARTE VIZUALE

 

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

 

Festivalul Internaţional de Teatru Clasic Arad – FITCA 25

Cele 16 otrăvuri dulci, iubitoare, zburdalnice şi foarte înalte

Dacă în cazul unei cărţi cititorul este co-scriitor[1], aş putea spune că la fel se întâmplă şi cu o piesă de teatru. Prima lectură este a regizorului împreună cu actorii şi scenograful. Apoi întră în ring spectatorul (mai mult sau mai puţin) antrenat. Care vine cu propriile emoţii, nelinişti, întrebări, convingeri, nedumeriri, angoase. Primii au nevoie de talent, iar ceilalţi de răbdare pentru a înţelege spectacolul. Şi de emoţie.[2]

logoScufița verde, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, nici basmul nu mai e ce-a fost odată.
Foto: Laurian Popa

Şi în ediţia FITCA 25, regizorii au dovedit că sunt într-o continuă căutare de accente noi pe texte cunoscute. Festivalul a început cu spectacolul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Scufiţa verde, de Claudiu Sfirschi Lăudat, în regia lui Ştefan Lupu (scenografia: Adrian Damian; costumele: Bianca Ilonca şi Veronica Tamaş), unul dintre cele mai proaspete spectacole ale trupei arădene de actori. O montare despre consumerismul ce ne macină zilnic, cu o infuzie generoasă de mesaje scenice, de la salvarea pădurilor, a sufletelor şi a lumii (prin magia poveştilor), până la problematica corectitudinii politice atât de la modă astăzi. Mesajul textual nu este unul nou, scriitorul american James Finn Garner este primul care, în 1994, re-citeşte poveştile în cheia „politically correct bedtime stories”[3]. De când delirul a devenit formă de viaţă curentă, nici poveştile nu mai sunt ce‑au fost. Ele s-au pliat pe nevoile momentului şi au luat forme mutante. În spaţiul corectitudinii politice, basmul şi feeria s-au transformat, îmbrăcându-se în haina unui limbaj ce „castrează exprimarea”. Scufi(ţa) e o tânără vegană, nu mai este o fetiţă speriată de lup, care traversează ecosistemul forestier şi este salvată de un tehnician de combustibil lemnos. Autorul piesei, Claudiu Sfirschi Lăudat, imaginează o întâlnire a personajelor copilăriei, Scufiţa, Frumoasa din pădurea adormită, Albă-ca-Zăpada, Căpcăunul (devenit acum Zâna Zorilor). Un spectacol reuşit, agreabil, care este generos cu partiturile fiecărui actor.

Coroana/ The crown, scenariu colectiv pe texte de William Shakespeare (clasa Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu, Tudor Lucanu şi Ciprian; Producător: Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca) a fost mai degrabă un exerciţiu de seminar studenţesc. Structurat în jurul dorinţei de putere şi având la bază fragmente din piesele Richard II, Richard III, Hamlet, Macbeth, Henric al IV-lea, montarea i‑a pus în valoare pe tinerii studenţi, viitori actori (mai mult sau mai puţin) talentaţi. Apoi am asistat mai bine de trei ore de Legături primejdioase (de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Laclos; regia: Cristi Juncu; scenografia: Cristina Milea, muzica: Ada Milea; Teatrul Mic, Bucureşti), de intrigi atent regizate, într-un decor luxuriant, în care vinovaţii sunt demascaţi (şi nu sunt pedepsiţi la final). Am redescoperit un roman celebru (ecranizat în 1988, cu Glenn Close, John Malkovich, Michelle Pfeiffer, Uma Thurman), în care inima are propriile ei raţiuni şi în care Diana Cavallioti (Marchiza de Merteuil) şi Florin Piersic Jr. (Vicontele de Valmont) seduc şi conving.

logoÎn Căsătoria, regizorul păstrează atmosfera epocii, infuzând-o cu elemente de suprarealism.
Foto: Andrei Gîndac

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu a fost prezent în festival cu două producţii de factură diferită. Steaua fără nume, un spectacol nonverbal după piesa lui Mihail Sebastian (decorul: Raluca Alexandrescu; costumele: Alexandra Mâzgăreanu; video: Mihai Păcurar; coregrafia: Attila Bordas; ilustraţia muzicală: Alexandru Mâzgăreanu – Teatrul Tineretului Piatra Neamţ) şi Căsătoria de N.V. Gogol (decorul: Andreea Săndulescu; costumele: Alexandra Mâzgăreanu – Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti). În prima propunere, regizorul mizează cu succes pe realizarea unor tipologii umane. Maniaca domnişoară Cucu, curiozitatea bolnavă a babei, dorinţa de visare/ schimbare/ evadare a fiinţei independent de vârstă/ e, toate sunt aduse în faţa publicului în acest spectacol nonverbal inedit conceput. În piesa Căsătoria de Nicolai Vasilievici Gogol, regizorul păstrează atmosfera epocii (piesa a fost scrisă în 1842) şi o infuzează cu elemente de suprarealism (calul-lampă-sonerie, proteza de la mâna lui Anucikin). Funcţionarul burlac Podkoliosin (Ionuţ Vişan convingător în rol) decide că e timpul să se căsătorească şi, cu ajutorul peţitoarei Fiolka (Clara Flores), e împins spre a-i cere mâna tinerei Agafia (Theodora Sandu), alături de alţi trei pretendenţi. Comicul de situaţie funcţionează, fără a fi unul spumos. La această categorie aş include şi montarea Nunta lui Krecinski, după A.V. Suhovo-Kobîlin, în regia actorului Mihai Bendeac (scenografia: Iuliana Vîlsan; efecte speciale: Vlad Grigorescu), spectacolul Teatrului de Comedie din Bucureşti. Una care adoptă reţeta caricaturizării personajelor, cu accente de burlesc şi gaguri din producţii TV ori film mut. Mult mai ritmată în partea a doua, montarea de aproape trei ore a fost o satiră la adresa matehnelor din societate: parvenire cu orice preţ, hoţie, înşelăciune, minciună.

Regizorul Alexandru Dabija a venit în festival cu două spectacole, amândouă explorând literatura clasică românească. Salba dracului, după texte de Vasile Alecsandri (adaptarea, dramatizarea, regia şi scenografia: Alexandru Dabija; coregrafia: Elena Anghel; light design, sound design: Alexandru Dabija) şi Moş Nichifor, după „Moş Nichifor Coţcariul” de Ion Creangă. Actorii Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi ne-au deschis spaţiul Sadagurii, această „Românie în miniatură”, la care se întoarce nepotul lui Enachi Damian. Iorgu soseşte în comunitate după un periplu la studii în străinătate şi descoperă că nimic nu-i place în urbea natală. Montarea ironizează prejudecăţile unei comunităţi în care banul nu doar că este ochiul dracului, dar fără el nu poţi accede în ierarhia socială a Ieşilor. Cu Moş Nichifor, după „Moş Nichifor Coţcariul” de Ion Creangă, prima nuvelă românească de atmosferă, (adaptarea şi regia: Alexandru Dabija; costumele: Manuela Pungan; producător: Teatrul ACT, Bucureşti), Marcel Iureş şi Ruxandra Maniu fac un exerciţiu de actorie plin de farmec şi aluzie erotică, într-o întâlnire dintre tinereţe şi înţelepciunea vieţii.

Mihăiţă. Reconstituirea unei vieţi a fost un one-man show cu George Mihăiţă (producător: Teatrul de Comedie, Bucureşti), un periplu al actorului la o vârstă rotundă, printre amintiri şi imagini din arhiva sa personală. Mihăiţă, un personaj cu atâtea faţete: actor de teatru, de film, creatorul unei reviste pentru adolescenţi, Salut.

Două poveşti tratate scenic inconsistent nu m-au prins deloc. Este vorba despre Cum vă place de William Shakespeare (regia şi scenografia: Nikita Milivojević; Co-producţie: Teatrul Naţional Niş Serbia şi Teatrul din Kruševac Serbia, spectacol în limba sârbă, cu supratitrare în limba română) şi Jocuri în castel de Ferenc Molnár (regia: Méhes Lászlós; scenografia: Rózsa István; costumele: Horváth Kata; Producător: Teatrul Naţional Pécs, Ungaria; spectacol în limba maghiară, cu supratitrare în limba română). Dificile de urmărit şi ignorând mijloacele specifice artei teatrale, scenografie, lumini, coregrafie, muzică, au fost precum o cină prelungită, fără sare şi piper. La polul opus, musicalul Familia Addams (libretul: Marshall Brickman & Rick Elice; muzica şi versurile: Andrew Lippa; regia, coregrafia şi costumele: Răzvan Mazilu; decoruri: Sabina Spatariu; Producător: Teatrul Excelsior, Bucureşti) a fost o montare agreabilă[4] despre cât de greu este să fii normal, azi, dar şi despre bucuria vieţii în faţa obstacolelor/ morţii („Vino către umbră râzând!”). Spectacolul foarte solicitant pentru actori, care cântă macabrul şi-l dansează cu aplomb, m-au cucerit prin umorul textului, completat de elemente inteligent inserate de regizorul Răzvan Mazilu: teatru-dans, costume încântătoare, gestică elaborată.

O carte (ca un spectacol) poate fi un chin sau din contră… Nouă piese de teatru remixate (concert one-man show cu Alex Ştefănescu; Producător: unteatru, Bucureşti) a fost o întâlnire deosebită, în care Romeo şi Julieta, Hamlet, O scrisoare pierdută, Aşteptându-l pe Gogot, Steaua fără nume, Pescăruşul, Oedip, Iona sau Nora sunt „repovestite” pe muzică de chitară, în versuri sprinţare create special de actor. O citire inteligentă, altfel, a cărţilor, un sinopsis antrenant, plin de umor. De obicei, muzica de teatru se uită după încheierea spectacolului. Pianistul şi compozitorul Cári Tibor a dorit să o salveze, lansând, în 2005, proiectul Muzica teatrului. Prin el, muzica de teatru este acum pe scenă, având rol principal. Muzica teatrului – 15 ani, concert Cáriri Tibor – este un proiect teatral de calitate, care merită oricând reauzit.

logoColivia cu nebune de la Teatrul Metropolis, un spectacol strălucit.
Foto: Adriana Grand

Regizorul Victor Ioan Frunză nu conteneşte să ne surprindă prin actualitatea pieselor pe care hotărăşte să le monteze şi prin inserţia de trimiteri generoase, la zi, întotdeauna de bun-gust. În festival a semnat direcţia de scenă la Fata morgana de Dumitru Solomon (decorul şi costumele: Adriana Grand; ilustraţia muzicală: Andrei Huţuleac; Producător:Teatrul Dramaturgilor Români, Bucureşti) şi la Colivia cu nebune de Jean Poiret (dramaturgia: Adrian Nicolae; decorul şi costumele: Adriana Grand; coregrafia: Krista Sandu; direcţia muzicală: Andreea Csibi; Producător: Teatrul Metropolis, Bucureşti). Două spectacole greu de uitat. Cu trimiteri consistente la contemporaneitate, la excesele/ tarele/ metehnele noastre dintotdeauna. Spectacolele sunt lucrate până la cele mai fine racorduri, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, detaliile de decor şi de gestică fac ca abordările lui Victor Ioan Frunză să fie proaspete şi memorabile. Cred că este, în acest moment, unul dintre cei mai rafinaţi şi mai consistenţi regizori români. În tandem cu scenografa Adriana Grand, amândoi reuşesc să nu plictisească, să surprindă şi să încânte. Fără să exagerez, aş încadra montările Frunză-Grand la categoria „strălucit”. Subiecte actuale, naraţiune clară, muzică live, subtexte generoase, fără pic de vulgaritate care să netezească calea spre o citire facilă a publicului.

***

Scriu despre Festivalul Internaţional de Teatru Clasic de la începuturi. Sunt convinsă că avem nevoie de arta spectacolului în ciuda crizelor pe care le traversăm. M-am emoţionat în cele zece zile de festival care m-au făcut să-mi apreciez propria viaţă. Cine a fost în sală înţelege bine ce vreau să spun. Avea dreptate Pablo Picasso. Prin artă se spală de pe sufletul nostru praful depus de rutina zilnică.

 

Note:

[1] Pentru că atunci când citeşti o carte, o re-scrii cu mintea ta, cu experienţele tale de viaţă şi de lectură.

[2] Câtă dreptate avea regizorul Radu Afrim când mărturisea: „Dacă oferi emoţie, scapi de teroarea explicaţiei”.

[3] Cartea Poveşti corecte politic de adormit copiii. O întâlnire scandaloasă între Albă-ca-Zăpada-Neagră şi Rudolf, renul hiperdezvoltat nazal, a apărut, anul acesta la editura Humanitas, în traducerea Feliciei Mardale. O ediţie mai veche a apărut în 2005, la aceeaşi editură. „Corectitudinea politică este acea boală cu transmitere mintală care desfiinţează diferenţa şi pune în locul ei mediocritatea călduţă”, notează Radu Paraschivescu, cel care coordonează colecţia Râsu’-plânsu’ a editurii.

[4] Ce păcat că sunetul nu a fost reglat corespunzător, muzica fiind, în cea mai mare parte a spectacolului, asurzitoare.