POEZIE

Poemele lui Sorin Ivan au aspectul unor peisaje lăuntrice, în măsura în care eul aflat dinaintea spectacolului lumii transferă dinamismul exteriorităţii în flux al trăirilor personale, asumându-şi relieful lumii în timbru afectiv şi nostalgic. Desigur, o astfel de tectonică a discursului liric nu traduce impresia unei poezii intimiste, preocupată obsesiv de avatarurile eului, scenariul poetic fiind mai degrabă obiectivat, iar trăirile având fluenţa unor raţionamente, în care sinceritatea e temperată de o logică a discursului suficient de precisă. Peisaje impregnate de magia amintirii, în care congruenţa trăire/ peisaj este foarte limpede desenată, în imagini precise şi vagi totodată, sunt corelate cu o tentaţie a problematizării, din care se naşte o lirică interogative, cu iz de alegorie ori de parabolă, în care adevărurile sunt rostite în chip apăsat iar eul liric caută să-şi desluşească propria alcătuire, dar, deopotrivă şi modul său de raportare la lume. (Iulian Boldea)

Sorin Ivan
poet, Bucureşti

Timp


se întâmpla ceva ciudat,
timpul, care cuprindea lumea
în sfera lui transparentă,
prin care oamenii priveau către cer,
iar zeii se uitau uneori spre pământ,
începuse să se dezumfle,
să se subţieze cu fiecare clipă,
ajunsese un schelet străveziu,
cu oase lungi de cristal,
paralele şi meridiane translucide,
pe care atârna o piele veştedă,
o pelerină cosmică,
fosforescentă…

iar, într-o noapte, timpul,
care ajunsese o ruină,
un cadavru imaterial,
s-a prăbuşit în sine,
s-a surpat cu zgomot infernal,
neauzit decât de cei care ascultau
cu atenţia încordată
cum bate sufletul lumii
în timpanul întunericului,
ca şi când ar fi căzut cerurile pe pământ
şi pământul în ceruri…

oasele timpului
zăceau sfărâmate, sticlind,
pe ţărmurile eternităţii,
iar fiinţa lui ca o moluscă luminescentă
palpita, topindu-se sub soarele arzător,
suptă de gurile lacome
ale neantului…

nu mai era nimeni în jur,
el privea cerul albastru
mai limpede şi mai aproape ca niciodată,
ea îl privea pierdută pe el
cu o imensă, nesfârşită iubire…
la picioarele lor, un şarpe murea
zvârcolindu-se pe piatra încinsă,
ars de atâta lumină…



pod


începuseră ninsorile
ne vedeam pe un pod
pe care-l făcuserăm împreună
peste o apă şi peste o tăcere
podul ducea de la mine la tine
dar era atât de lung uneori
încât mergeam zile în şir ca să te întâlnesc
şi când ajungeam nu te găseam
uneori mă rătăceam
şi apucam pe alte drumuri
stranii necunoscute
treceam prin păduri ninse
cu păsări îngheţate
care mă priveau fix
cu ochi de diamant
de pe ramurile de sticlă
ale copacilor mumificaţi
în sarcofage transparente de cristal
oamenii prinseseră şi ei
cruste de gheaţă pe ochi şi pe inimi

şi ningea şi ningea
ca în vremea de apoi
fugiseră până şi fiarele
care îşi găsiseră culcuş
în bârlogul cald altădată al sufletului meu
unde stăteau laolaltă cu mieii şi porumbeii
ca într-o Arcă a lui Noe
pe care trebuia să o port
pe ape pe gheţuri şi valuri de zăpadă apocaliptice

atâta ningea atâta ningea
că drumul era tot mai lung şi mai greu
îngheţase şi timpul în ţurţuri
ca nişte coloane ale tăcerii
din ţurţurii timpului îmi adăpam
lacom cu buzele arse
setea adâncă de tine
mergeam de zile de ani
pe podul îmbrăcat în gheţuri polare
ştiind că odată şi odată
voi ajunge la tine



îngerul


uneori, toate întrebările, toate spaimele,
venite din ţinuturile obscure ale timpului,
din tărâmuri ascunse de ziduri înalte de ceaţă,
năvăleau asupra mea într-un iureş de neoprit
ca o herghelie de cai sălbatici scăpată din stepe
care-mi călca în copite pacea atât de fragilă
şi-mi făcea harcea-parcea viaţa şi iluziile...

dar deodată în vacarmul nebun al lumii,
se lăsa o tăcere adâncă, atât de încordată
încât auzeam bătăile inimii în timpane,
e pulsul îngerului meu păzitor, îmi ziceam,
care-mi zboară întotdeauna undeva deasupra capului
şi ştiam atunci că nu sunt singur în faţa întâmplărilor
din marele labirint al destinului...

erau clipe târzii în nopţile lungi
când nu mai auzeam decât o respiraţie foarte aproape de mine,
ritmică, fină, aproape imperceptibilă...
îngerul meu se pregătea să adoarmă,
îşi făcuse culcuş undeva între Cioran, Dostoievski, García Márquez şi alţii,
între cărţile care zăceau aruncate de-a valma,
la capul patului meu...

când îngerul adormea în cele din urmă,
netulburat de haosul lumii
şi de vuietul lumii mele lăuntrice,
simţeam că nu mai am de ce să mă tem,
primeam liniştea ca pe-o iluminare tăcută,
umbrele timpului fugiseră din cetate
şi ştiam că doar somnul, căutat nopţi la rând,
alături de înger dormindu-mi la cap între cărţi,
mă mai desparte de-o zi nouă a vieţii,
care bate curând ca o veste îndelung aşteptată
la porţile deschise ale sufletului...