POEZIE

Eugen Barz
poet, preot ortodox, Madrid

Pe geamul ferestrei
o pasăre desenează
plânsul meu de unul singur.


De când aveam mai puțin de un an
simt sub umărul stâng
o nemaiîntâlnită formă a iubirii.
Îmi pune aripi ca foile unei cărți colorate
gata de zbor,
toate secretele le-a scris acolo cu litere de cărbune.
Levitez la o jumătate de metru,
dar mă întorce la punctul zero,
la punctul de plecare spre muntele ca o farfurie înaltă
de unde coboară cu zece puncte esențiale sub braț.
O iau de mână, ar merita un titlu de glorie în timpurile acestea rele,
la trecerea anilor nu vreau să ajung numai eu.


Ca Apolo plesnesc din palme,
de câte ori imaginația colectivă
o ia razna.
Scările cerului scârțâie când cobor
cum ploaia de vară -
bat drumul dintre inima și buzele Cassandrei
până la sminteală,
să o învelesc în cea mai frumoasă umbră,
când va veni sfârșitul
vom prinde culoare.


Ca un poem de dragoste
pe muntele Belvedere
a încropit o sufragerie din trestii,
cu gesturile-i grăbite nu a spart niciun policandru,
aranjamentul floral a fost tăiat scurt ca un breton la modă.
Făcu o plecăciune în fața ei și zise:
vi se cuvine o oglindă întreagă
ce va fi lăsată prin testament
unicului culegător de fructe exotice din oraș,
vor ieși din ea oameni triști
ce vor să se veselească la nuntă.
Până atunci odihniți capul pe pielea de bivol,
rochia e pregătită, eu voi îmbrăca haina cu fireturi.
Memoria colectivă nu va fi ținută în suspans,
nici rochia, nici bretonul nu se vor
demoda.
Dovada, orbirea mea iminentă.


Din prima dimineață cu soare e în delir,
străbate ganguri și voci din benzi colorate,
deschide intrânduri înfundate -
urcă spre buzele tale,
strălucind.
Ce poate urma de aici e o liniștire prelungă
spune adevăruri nemaispuse de nimeni,
sărutări pentru tine cu fața tristă.
În pasărea cu cele mai largi aripi se așază
să îți vindece spuzeala gurii,
rămâneți doar voi
în marea sufragerie de sticlă
unde îngerii-și tratează umbrele.


Mereu inventăm oglinzi
în apa aceleaşi fântâni
 cópii ale idealurilor
unde răcorim truditele inimi.
Trupurile noastre înțepenite ca după o noapte de amor
poartă emoții vechi,
se hrănesc din același exces de cruzime.
Nu jucăm la două capete -
de după perdeaua răstignită la geam
norii tună bezmetic.


Din ziua în care m-am născut,
pomul din curtea noastră e în floare
nouă, copiilor, ni s-a poruncit să nu ne apropiem de el –
mama l-a învelit cu un năvod pescăresc.
Primarul n-a spus nimic când a trecut pe acolo,
nici cel de la sanepid,
secretarul care se știe că e om rău,
a întors capul și a râs.
Întorc și eu capul, nu râd, nu întreb, nu îl ating,
chiar de inima îmi dă ghes -
când mă apropii la câţiva pași
trăiesc o bucurie amestecată cu spaima.
Noaptea o umbră albă
se apropie,
rostește cuvinte magice, ridică braţele,
apoi cu unghiile zgîrie un semn pe tulpină.
Tata se face că lucrează în jurul pomului toată ziua -
„priviți la florile câmpului și la păsările cerului, zice,
nu seamănă, nu torc, nu treieră
și sunt în rând cu lumea”.
Din ziua în care m-am născut
untdelemnul și făina izvorăsc în cămară
ca în Sarepta Sidonului,
în timp ce fratele meu și mama
așteaptă de la pomul înflorit o minune.


Nu ştiam în ce zi eram,
se auzea numai glasul lui aspru:
aplecați-vă peste fântâni să cadă vina
ca puricii de găină în apă,
nu vă uitați în sus,
fiecare să-și pună câte o șapcă pe creștet,
bucurați-vă,
totul e umed și rece!
Vom fi silitori, răspuneam,
nu ne vom lamenta zgribulind sub streșinile ude,
trecutul l-am adăugat moștenire copiilor,
veninul șarpelui s-a întrerupt cu plecarea noastră,
degeaba mârâim,
blestemul și sudoarea frunții sunt convenţii.
Neînțelesurile se vor fixa într-o minunată fotografie de grup.


Ca smintit capul meu zboară dus
printre zgârie norii din New York și Chicago,
prin Cape Town sau Hong Kong,
peste deșertul Saharei,
deasupra norilor sau pe sub lună.
Lacom privește de sus ca un zepelin
spre palmierii din Benidorm,
copiii de la Capul Bunei Speranțe îi răspund
îmbujoraţi.
Nepoata mea din Shaghai îi trimite bezele de la etajul cel mai de sus,
chiar dacă el se poartă ca un căpcăun cu părul în dezordine,
cu nas de acvilă şi miros fin, cu gură ce grăiește bune și rele,
cu niște lumânări aprinse ce au nume de ochi.
Bicicletele din țările scandinave nu-și mai încap în cadru
că îl văd în piele și oase,
tânjesc la aripi de pegas.
Unii ar fi vrut să urce în nacelă,
dar nu au inimi tatuate corespunzător,
alții vor să-i ridice statuie ,
dar cu un circuit colorat
am făcut pace.
Îl spăl, port grijă fiecărei porțiuni din el,
când lunecă pe cer face spectacol,
stadioanele i-au copiat forma, dar îl lovesc cu piciorul.
Ar vrea să fie și virtuos și cuprins de alcooluri
și popular,
nu e chiar tânăr, dar e prețios,
pe pielea lui florile cimitirului sunt discrete.
I-au clănțănit dinții de frică ori de prea multă fericire
până și-a piardut mințile:
a fost cu noroc.


Iar prietenii mei aduc argumente
despre înțelesuri ciudate
pe care le strigă în difuzoare,
mă privesc ca pe o schelă demodată
printre blocuri de fier.
Nu voi ști chipurile lor autentice,
ei scot aburi pe gură
apoi se închid în paturi cât cutiile de chibrituri
sub steaua lui Osiris
unde nu îndrăznește nimeni să mărească chiria.