POEZIE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

În peplos când era înveşmântată


I

„Dintre cele șapte minuni, tu a câta ai dori să fii?”, o întreb
într-o zi de septembrie, când merele se rostogolesc singure
pe dealurile holbavului, nucile dau în clocot,
iar somnoroșii cartofi scot capetele din mormintele lor aliniate
precum soldații sovietici în cimitirul eroilor,
mă privește insistent, știe că răspunsul mă va afecta,
știe că nu a rătăcit niciodată de una singură prin grădinile semiramidei,
nu s-a lăsat niciodată orbită de farul din alexandria,
ademenită de zeus din olympia, sedusă de colosul din rhodos,
mereu a evitat mausoleul din halicarnas și a minimalizat
grandoarea piramidei din gizeh,
„mi-ar plăcea să fiu templul zeiței artemis din efes,
ca tu să-mi aduci ofrande, mere, nuci și cartofi!”,
răspunde spre seară, când primii zori ai istoriei se arătau
frumoși, aproape îi schimbau cursul,
înveșmântată în peplos, plină de podoabe și neasemuite cununi,
fericită că este una dintre cele șapte minuni.


II

„Dintre cele șapte sfinte taine, tu a câta ai dori să fii!”,
Am întrebat-o într-o zi de toamnă târzie,
Aflat și eu stăpânit de o ascunsă melancolie,
Când livada pârea o târgoviște în igrasioase ruine,
Iar gutuile se lăfăiau în pervaz, bizantine,
(Umbra lui Mircea la Cozia nu se arătase pe atunci,
Deși se conturase, scriu cronicarii, prin tutove, slatini,
oltețuri și lunci), 
Nu se aștepta la o așa întrebare venită tocmai din partea mea,
Aflat la o distanță considerabilă față de ea,
Nu-i vedeam ochii de aproape, de aceea nu știu dacă a clipit,
Nedumerită de clipa care atât de repede s-a risipit,
Mi-a făcut doar semn cu mâna, desenând atentă zbaterea
unui sticlete,
Pe al odăii mele neasemuit perete,
Cu mâna întinsă spre Dumnezeu a șoptit: „toate tainele sunt sfinte,
Precum cele șapte minuni descrise de poet, în alese cuvinte,
Dar parcă cu a patra m-aș învrednici a mă confunda,
Pentru a ști totul despre el și a nu-l mai uita,
Începând cu nașterea, când în dureri a dat în spic,
Fiind aceasta și prima taină, de care niciodată nu mă dezic,
Dar pentru că el este lucyan, zis și mărturisitorul, rătăcit etern
prin uitatul pustiu,
Doar sfânta taină a mărturisirii aș dori pe vecie să fiu!”


III

„Dintre Eufrat, Neva, Nil și Criș, tu care ai dori să fii?”
mă întreabă ea în vara unui an în care luna și-a dezvelit pulpele
în văzul nopții, cu nerușinare,
tac, o neglijez multe clipe, îi spun că aș dori să fiu acela
care mă va oglindi cel mai fidel, cel mai elevat,
atunci mă privesc în Eufrat, dar Eufratul, în măreția lui,
mă sfidează cu obrăznicie orientală,
mă privesc în Neva, dar Neva, în infatuarea ei, îmi lasă
chipul tras la mal de trudiții edecari,
în Nil mă oglindesc, dar Nilul, în aroganța lui, scufundă chipul
în dreptul primei cataracte,
încurajat de ea, într-un târziu de toamnă mă privesc
în Crișul învolburat,
în bunătatea lui, îmi poartă chipul, așa cum e, așa cum sunt,
între podul Ferdinand și podul Sovata,
omenirea îl privește mută de emoție,
nu-i vine să creadă ceea ce vede și tocmai de aceea
în fața unei bătrâne sălcii îngenunchez uimit,
și spun ușor nedumerit:
„dintre Eufrat, Neva, Criș și Nil, aș dori să fiu fluviul
 cel mai bogat în zigurat, piramidă, moscovă și stufăriș,
dar mai mult aș dori să fiu un pelican legănându-se
agale pe Criș,
să-l vadă și ea, din iatac, cât de falnc este și de măiastru,
să legifereze: Crișul acesta, de azi, se va numi Crișul Albastru!”


IV

„Dintre cele șapte păcate, care este acela pe care l-ai săvârșit,
Și în fața omenirii  va trebui să dai socoteală, deoarece tu ai greșit?”,
O întreb în ultima zi a eclipsei, când era încoronată de flori,
Precum corola de minuni împovărată de Blaga în mândre culori,
Ea m-a privit uluită, știa că uneori sunt nesăbuit,
Și de anumite plăceri mă las cu ușurință ispitit,
„Un păcat, mi-a șoptit, recunosc, l-am îndeplinit,
În prima noapte cu lună nouă, când trupul ți l-am iubit,
Iar un altul, când cu lucrarea mea carnală m-am mândrit,
În fața Sfântei Fecioare, asemenea unui nelegiuit!”,
I-am mângâiat șoldul, pulpa, călcâiul, știam că sunt vinovat,
De aceea peplosul cu migală în amforă i l-am spălat,
Am sărutat-o pe talpa piciorului, acela care m-a incitat,
Dar ea mi-a strivit sărutul cu avariție, și nici măcar nu a șchiopătat,
Din ziua aceea n-am mai crezut în Fecioara Maria, devenise
pentru mine o rană,
De aceea am dat-o jos de pe cruce, și am așezat-o pe ea în icoană,
Mândră, se lăsa cu greu afumată de lumânări piromane,
Știind a fi singura care a păcătuit, printre atâtea icoane!