LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

„În erupţia unui amurg”[1]

La începutul lecturii acestei cărţi de poezie*, mă întrebam, de ce Scrisoare de trăsură, şi nu din trăsură, şi care a fost motivul (că unul o fi fost) pentru care nu s-a făcut rocada între prepoziţiile despărţitoare? Recunosc, ultima variantă mi s-ar fi părut mai plauzibilă, mai naturală,  în defavoarea celei dintâi, dar, cum spuneam, doar poetul o poate motiva.

Ei bine, scrisorile de/din trăsura lui Dumitru Branc, sunt epistole mai mult monologale decât dialogale, adresate în primul rând lui însuşi, dar şi cititorului, sub forma unor interogaţii abil şi subtil enunţate, travestite, când mai grav, când mai suav, în didascalii modulate într-un ecart evanescent, nedefinit, ele fiind ale unui aneantizat definitiv vis a vis de propria existenţă, căreia îi disecă minuţios precaritatea şi îi demantelează riguros fragilitatea, urmare a antinomiilor cauzatoare de angoase şi anxietăţi, nelinişti metafizice şi singurătăţi fizice. Nu degeaba poetul opune stărilor de trezie şi semitrezie, lucidităţi aparente şi anomii latente, mereu aflat de „veghe în măcinişul/ unei mori de pământ”, şi nu în lanul său de secară, dar este doar o aparenţă frivolă din moment ce lanul este complementar zădărniciei şi parcelat distopiei. La poetul orădean, litania începe atunci când sfârşeşte exasperarea, acest trăirism diurn şi nocturn („doar ziua era/ apă curgătoare/ peste noaptea moartă”), pe care şi-l asumă conştient şi îl interpretează decent, narcotizat atât cât trebuie de epifaniile împovărătoare şi reveriile incantatorii. Răvaşele sunt ale unui claustrat incurabil în undergroundul său solitar, dar şi solidar cu un thanatic inhibator, ameninţător, dispus a deturna miezul firesc al lucrurilor, dar şi curgerea lor ireversibilă, năvalnică.

Confesiunea este fundamentată pe o ruinare cronică, vizibil marcată de revelaţii ce transfigurează actantul într-un năuc ale cărui puncte cardinale sunt disipate într-un spaţiu confuz, topos al excrescenţei şi alterităţii, areal al teratologiei şi anomaliei. Destructurarea este endemică, continuă, provocatoare de aprehensiuni tânguitoare şi cataclisme vădite („apa care poartă, muntele la vale”; „iureşul lacom al muntelui/ care a luat-o la vale”), extinse până la graniţa unei escatologii căutate cu lumânarea imaginaţiei şi percepute cu făclia iluminaţiei. Elongaţia vizionară este constrânsă între imanenţă, des fiind invocat pământul ca materie primordială, aproape mesianică, a tot şi a toate („domnia unui pământ”; „cu pământul unui ţinut nou”; „cum aşteaptă pământul oasele”; „iarbă destrămând pământul”; „ pământul ascuns ca un zeu hulit”, etc.), şi transcendenţă, zarea/ îndepărtarea fiind invocate ca polimorfie a unei abisalităţi încorporate eului mărturisitor: „fărâmiţate vieţile noastre/ în zări”; „paşi apăsaţi pe zări”; „e mereu altă lumină în zări”; „vântul purtând zările/ în alte zări”; „pădurea de iarbă sfârteca zarea”, etc.

Evaziunea din matricile scorburoase ale unui fel de a fi introvertit, rătăcit, este glisată, uneori cu încetinitorul, alteori mai alert, dinspre afară spre sine, condiţionată de un onirism supravegheat, al cărui metabolism incită actul scrierii supus unui determinism, dacă nu deconspirat, măcar aluziv, în dialectica sa intrinsecă. Textele sunt epurate de orice ingredient care ar putea atenta acurateţea revelaţiei, căreia autorul le impune retorica personală, dar refuză litania, folosind metoda introspecţiei maieutice în a credita suferinţa ca necesitate şi mai puţin ca întâmplare, din moment ce actantul pare mai puţin indignat, dar mai mult traumatizat. Zbaterile din cele zece fulguraţii, reliefează antinomia moarte-viaţă, lumină-întuneric, vis-realitate, încarcerate unui fior apocrif, uşor ameninţător,  tot atâtea emergenţe ale vulnerabilităţii existenţiale şi perisabilităţii meliorismului iluzoriu, acceptate ca măsuri ale disperării, dar refuzate ca ontologii vidate de miez metafizic, ornate de un scepticism meditativ, dătător de sinestezii convulsive. La Branc, reconcilierea cu ordinea şi armonia se realizează doar atunci când vulnerabilitatea este denudată până la viscer, iar surparea structurată sciantist pe încrengături închipuite şi regnuri intuite, dozate/reprimate sub forma unor exerciţii de (auto)extenuare şi (auto)insinuare, înscenate în spaţiul locutor al propriului eu, dar şi al eventualului cititor. Atunci iese în relief exasperarea, cenzurată pe cât posibil, solilocvială cu discreţia aceluia care translează şi din sine spre afară, anticipând falsa impresie că focalizarea şi obiectivarea sunt direcţionate unilateral, deşi lectorul nu se simte abandonat, ci doar marginalizat. Logic, până la urmă, din moment ce suferinţa şi singurătatea sunt proprietatea eului liric, anxietatea şi bulversarea colaterale lui: „degeaba pătrund/ în inima aurului/ când zările sunt un munte prăvălit/ peste mine/ alături de o necunoscută/ într-o pădure tainică/ porniţi pe urmele desluşite/ hăituim un vânat/ care a sărit în cer/ ca într-o prăpastie/ nu mă mai ţin/ băierile pământului/ atâtea mâini întinse/ prin care se scurg/ fărâmiţate vieţile noastre/ în zări/ eliberate de strânsoarea de frate/ în încheietura unei umbre” (în încheietura unei umbre).

Se deconstruieşte realitatea împovărătoare, refuzată cu obstinaţie, pentru a se construi una iluzorie, conformă acelora care vieţuiesc în ambele dar o preferă pe cea de-a doua, fie ea şi în vizuini efemere ori imagerii austere. Revolta este difuză, acceptarea de nenegociat, patetismele anihilate ab initio, la fel sentimentalismele, dar, şi aici intervine rafinamentul creatorului, poezia nu este una aspră, încărcată de asperităţi inutile, universul este unul aşezat, unduitor, direcţionat persuasiv spre delta largă a fracturilor emoţionale şi dislocat din mecanica apusă a fatalismului tutelar. Agonia este omniscientă, înfiltrată în toate striaţiile materiei aflate în paragină, dându-i o nouă configuraţie, expandată dincolo de graniţa suportabilităţii şi incertitudinii, pe fundalul disoluţiei recurente, acolo unde „tăciunii trupului nostru, vor fumega/ de pe acum”.

Oximoronic spus, halucinogenia este monitorizată, haosul ordonat printre meandrele întortocheate ale alienării, ale unei naturi ostile, provocatoare, croită a rătăci intrusul aventurat în hăţişurile ei labirintice, în scopul sintetizării esenţei şi (re)evaluării prezenţei. Romanticul, aparent întârziat, care e autorul, sesizează, dar mai ales atenţionează, precum acele unui seismograf, demitizarea propriului destin notat, clasificat, interpretat cu minuţie, adesea cu o vădită încrâncenare, ce dă poemului carnaţie şi consistenţă, în strânsă conexiune cu ceea ce vede, ce aude, ce crede, pentru că poetul vede enorm, aude monstruos, crede aprehensiv. Se inoculează vaga impresie că poemul, o dată  terminat, va fi continuat, rescris, în mentalul celuilalt, după chipul şi asemănarea lui, pliat pe nervurile propriei dieceze.

Scrisorile de trăsură, ale lui Dumitru Branc, sunt epistolele din trăsura sa livrescă, având ca destinatar sinele şi malformaţiile sale deşi, recunoaşte într-un puseu de sinceritate: „nu ştiu cum să fac/ să nu mai vorbesc/ doar despre mine”. 

Tocmai de aceea, eventualele  răspunsuri nu pot sosi decât tot pe adresa lui. Cititorul poate fi doar martorul lor.

[1] Dumitru Branc, Scrisoare de trăsură, Editura Aureo, Oradea, 2017, cu prefaţa Un pachet liric elegiac, autor Ioan Moldovan