PSEUDOJURNAL

Leo Butnaru
poet, Chişinău

Chiar eu, în persoană

Pe la 16 ani, la vămile vârstei nu aveam aproape nimic de declarat decât îndemâ­narea de a mă maturiza altfel decât cei de până la mine din neamul meu – eu, june ţăran maturizându-se deja ca orăşean; nesigur, şovăielnic, precaut sau poate chiar cu suspiciune, însă maturizându-se altfel. În special prin spaţiile câtorva biblioteci din Chişinău, săteanul din mine maturizându-se deja ca orăşean – maturizare oarecum în regim de urgenţă, accelerată, depăşindu-şi în maturizare – stare demnă de a mă mândri?... – în ritmul de a se maturiza semenii născuţi şi crescuţi orăşeni get-beget. Mă de(z)-formam ca sătean, pentru a mă forma/ reformula ca orăşean într-un mod involuntar original, ca de la sine altfel decât cei de până la mine din neamul meu. Un mod, parcă, de a mă depăşi pe mine însumi în predestinatul ritm existenţial, prin asta modificându-mi, fireşte, cât de cât însă şi predestinaţia, pe atunci departe de a-mi da seama că preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru propria mea viaţă voi fi chiar eu... în persoană.

Valtorna

Ce cuvânt convingător: Valtorna... – păcat că în locul lui în limba română există doar traducerea sa: goarnă, corn... – şi nu însuşi el, autenticul cuvânt valtorna, la care uneori mi se pare că chiar aş putea cere audienţă ca la muzica însăşi.

Valtorna, fratre, valtorna!... – ca o senzaţia că ai interpreta o muzică dumnezeiască la tine însuţi. O muzică precum surâsul printre lacrimile sfinţilor. Ce plină de amintiri e muzica! Când strunele sunt mângâiate, nu strunite.

De asculţi muzica, înseamnă că eşti viu şi, poate, chiar trăieşti. Poate chiar te gândeşti la marii ei creatori. Cum ar fi Saint-Saëns ca Sfânt-Sens al muzicii. Sau Mozart, armoniile căruia sunt ca surâsul printre lacrimile sfinţilor. Şi, bineînţeles, amintindu-ţi de lacrimile şi sfinţii lui Cioran. Apoi revenind şi zicându-ţi (acum spunând şi altora) că muzica lui Mozart parcă ţi-ar subţia sângele de codrean. În plin vuietul vântului carpatin, în care te poţi pomeni în două ipostaze: doar să auzi acest vuiet, sau nu doar să-l auzi, ci şi să-l înţelegi. Şi nu doar ca pe muzica lui Mozart, ci mai ales ca pe cea a lui Bach, pe care fiecare o înţelege în felul său, în vreme ce o mulţime de oameni doar o aud, nepunându-şi problema de a capta sensuri.

Apoi, parcă în vecinătate, însă deja pe versanţi de Alpi – după energetica oarecum furioasă (un pseudonim pentru: tumultoasă) a muzicii intempestive, Hector Berlioz ar putea fi numit cu involuntară sugestivitate – Hector Zburlioz, fără de care, probabil, perpetuum mobile nu ar fi, dacă în structura lui nu ar intra şi muzica sa năvălitoare. De altfel, ca şi cea nervos-armonioasă a lui Paganini. După care, dinspre nord, întru confluenţe tainice, vine fulguranta nelinişte din muzica lui Skreabin, cu peisaje cosmogonice sau cu orientalismul ei pe alocuri dezorientat, precum intenţiile unui genial hindus indus în eroare. Astfel creându-se / „croindu-se” un traiect otova ce duce, concomitent, pretutindeni, inclusiv la ideea că nu există libertate fără muzică. Fără armonie libertatea e ca şi absentă.

Iar dacă nu doar auzi muzica, ci şi înţelegi ceva din ea, înseamnă că eşti viu şi, poate, chiar trăieşti... Şi poate chiar ai putea ajunge la fericire, ce nu ar fi decât sublima senzaţia că ai interpreta o muzică dumnezeiască solo tu însuţi.

... Iar eu, când lucrez la calculator, inclusiv acum, când mă apropii de finalul acestui text, am deschise mai multe programe, fişiere – google, facebook, gmail, wikipedia, translite, youtube  etc., etc. Iar când e să închid calculatorul, totdeauna ultimul închid programul cu muzica... Ea însă continuă să răsune în firea mea, în care conştientizezi că, dintre toate artele, cele mai pline de amintiri sunt armoniile muzicii. Amintiri adevărate, dar şi inventate de fantezia ascultătorului. A autorului. A cititorilor, posibil...

Valtorna, fratre, valtorna!...

Puterea şi lipsa acesteia

sate pe cale de împuţinare, ca să nu zicem de dispariţie. Sate în care, pe durata anului, întreaga putere aparţine bătrânilor, din câţi mai rămân pe durata anului; bătrânilor tot mai slabi în ale puterii, tot mai puţini în ale trecerii din azi în mâine.

Când bătrânii nu prea au putere, în satul în care le aparţine deplin puterea, e cea mai reală democraţie, tocmai din cauza lipsei de putere nimeni neputând face rău aproapelui, dar mai ales depărtatului său. Din păcate, nici bine neputând face tot din cauza lipsei de puteri, aici umanismul fiind în stare pură, neameninţat, neameninţând.

Ceea ce spun eu acum putând părea unora nişte abateri de la cursul real al vieţii, dar, înainte de a fi combătute, abaterile trebuie înţelese.

Despre SOSrealism

După revoluţia – nu obligatoriu de catifea – post-postmodernistă, intru pe la morga literaturii, să caut trupşoarele ucise ale poemelor „clasice”, pe care le învăţasem la şcoală, la universitate... – Nu că aş desfăşura un program de varietăţi, ci, pur şi simplu, fiindcă uneori scriu şi câte vreun articol despre SOSrealism (un fel de sos retoric picant pe jos), se întâmplă să am nevoie de citate, în care orga rimează cu morga.

Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care şi ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.

Uneori, ce frumos sună în tuburile orgii orgia trâmbiţelor judecăţii de apoi! – îţi spui la zidul de morgă, pe care cinicii au lăsat un: „Sculaţi voi, oropsiţi ai sorţii!” Apoi unul şi mai şi: „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis!”.

Iar viaţa continuă: dimineţile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădeşte morga, părinţii îşi duc de mânuţă copiii la grădiniţă. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soţie:

– Este înşelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...

În ce priveşte ghilimelele

Când se întâmplă să am puseuri de optimism (să admitem totuşi că se...) legate de starea actuală a literaturii şi, parţial, de viitorul ei, lucru care – recunosc – mi se pare cam straniu, eu (ce mult mă sfiam acum mai mulţi ani să folosesc atât de firescul pronume: eu...), recitesc câte un roman-două, câte o sută-două de poeme ale „câştigătorilor” laureaţilor premiului Nobel din ultimii douăzeci de ani, după care revin la o stare existenţială firească (ceea ce nu înseamnă şi: normală...) pentru primul pătrar al secolului curent, care am impresia că osteneşte din greu să nu ajungă la o deznădejde ostenită.

(În ce priveşte ghilimelele din mijlocul acestei opinii, ele vor să sugereze că unor „câştigători” Nobelul pur şi simplu le-a fost dăruit.)

Extindere

Zi de zi, primul gând al dimineţii – de-a mai extinde cât de cât spaţiul demnităţii, până chiar a încălca spaţiul ţărilor, lumilor vecine, fie şi cu riscul ca mereu revărsătoare demnitate să fie declarată calamitate – de altfel, aceasta nu ar fi decât o stare caracteristică eroilor din basme – vi-i amintiţi? – care ne sunt cunoscuţi, familiari, rude încă din copilărie. În caz contrar, la ce am mai fi pierdut atâta vreme care, posibil, ar fi fost bună pentru altceva? Vreme pierdută cu minunatele finaluri de basme, care nicidecum nu pot fi decât triumful fără rest al binelui, al demnităţii.