PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

Despre ambiguitatea unei stări...

§1. Nu se poate eluda, sau ocoli, un anumit context al definirii stărilor şi a vremurilor postmoderne, sau ignorarea câtorva poziţionări ale ambiguităţii termenilor prin însăşi definiţiile acestora.

Postmodernismul, ca termen şi ca stare, este un fenomen major, aproape primordial pe multiple paliere: politic, social, cultural, estetic. Modernitatea, ca perioadă petrecută istoric, este urmată de o dinamică a noilor concepţii liberale în societate, în primul rând în cultură. Condiţiile noi, sociologice, culturale şi, de ce nu, tehnologice, fac ca în anii ’70 ai secolului trecut să se instaleze cu fermitate, o stare critică, interferând toate palierele activităţilor social-culturale. Tranziţia instalată după cel de al Doilea Război Mondial a accelerat, însă, analiza şi critica modernităţii. Modernitatea, cu apogeul ei structuralismul, deveniseră formule care închistau demersurile evolutive. De aceea, înainte de definirea postmodernismului, fenomene precum poststructuralismul şi deconstrucţia s-au manifestat cu o dinamică deosebită. Structuralismul, ca metodă de cercetare şi de definire a conceptelor culturale, şi-a avut sorgintea în lingvistică, în semiotică şi în teoriile culturale. În timp, conceptul s-a extins în domenii diferite, nu exclusiv culturale, precum în psihologie şi psihanaliză, în ştiinţele sociale, în antropologie ori în teoriile cunoaşterii. Structuralismului, însă, i s-a reproşat faptul că s-ar fi îndepărtat de la regulile iniţiale, lingvistice, ale lui Ferdinand de Saussure, dezvoltând concepte şi principii mai generale, devenite în scurtă vreme dogme cu aplicare la totalitatea aspectelor sociale şi culturale. În fapt, după spusele lui Jean Piaget structuralismul a devenit „o metodă şi nu o doctrină”. „Nu ar fi posibilă existenţa unei structuri în afara unei construcţii, fie ea abstractă sau generică”. Acesta era un punct de vedere care îl apropia de constructivism, curent care susţinea că „nimic nu vine de la sine, nimic nu este dat, totul este construit” formulă, termen şi situaţie impusă de Gaston Bachelard încă dinn anii ’30. Postconstructivismul, era curent post modern „avant la lettre”, despre care a scris Bruno Latour în lucrarea Noi nu am fost niciodată moderni (Nous n’avons jamais été modernes, 1991). Analiza acestuia porneşte de la realităţile care au urmat modernismului, nu neapărat culturale, dar în primul rând acute şi pline de stări dramatice, precum: încălzirea globală, pandemia HIV/SIDA, biotehnologiile emergente, fenomene pe care acesta le circumscrie în mesajul dualist „natură/ cultură”. Normele cercetărilor pe care le stabileşte Latour fac incompatibile planurile cercetărilor fenomenelor naturale cu cele culturale. Începutul mileniului al treilea a determinat explozia deconstrucţiei modernităţii, dând naştere anti-modernităţii. El încearcă să reconecteze lumile sociale şi naturale, argumentând că distincţia modernistă între natură şi cultură nu a existat niciodată, susţinând că trebuie să ne reformulăm gândirea pentru a concepe un fel de „parlament al lucrurilor” în care fenomenele naturale, fenomenele sociale şi discursul despre ele să nu fie văzute ca obiecte separate, ci ca hibrizi realizaţi şi examinaţi printr-o interacţiune publică în care oamenii, lucrurile şi natura să genereze fapte de interes cultural.

§2. Printre primii care au folosit termenul postmodernism a fost Arnold Toynbee. În ampla sa lucrare Un studiu de istorie (A Study of History, 1939). Istoricul englez consemna apariţia unei noi epoci în istoria Occidentului care, după 1870, a succedat vechii ordini burgheze, şi pe care el o caracteriza ca fiind „decadentă”, „anarhistă” şi „iraţionalistă” dar pe care o credea ca fiind şi ultima. În monumentala sa lucrare, care s-a întins pe 10 volume, a dus analiza socială şi culturală a omenirii până în faţa porţilor Occidentului modern, în faţa cărora s-a oprit, evaluând critic alternativele la ceea ce s-a numit mult timp „modernism” (cartea a fost tradusă în limba română, la editura Humanitas, în anul 1997, în traducerea lui Dan A. Lăzărescu, 1200 pag.). Cuvântul „postmodern” este mult mai vechi însă, fiind întrebuinţat, între ani 1870 şi 1880 de pictorul englez John Watkins Chapman pentru a denumi pictura post-impresionistă franceză. În 1934, termenul este reluat de Federico de Onis în lucrarea sa Antologia de poezie spaniola şi hispano-americană cu sensul de „tendinţă reacţionară în interiorul modernismului”, dar fiind alta decât ultramodernismul lui Lorca, Borges şi Neruda. Ulterior, acesta punctează discursurile unor poeţi americani, precum Charles Olson şi Robert Creeley. În cercurile artistice Pop Art, termenul desemna atitudinea contrară abstracţiei moderniste, promovate bunăoară de Greenberg. Totuşi, consacrarea termenului s-a produs abia prin contribuţiile englezilor Daniel Bell (End of Ideology, 1960) şi Carl Jencks (The Rise of Post-Modern Architekture, 1977) şi, mai ales, cea a filosofului francez Jean-Francois Lyotard (Condiţia postmodernă, 1979). La început, răspândit exclusiv în SUA, în câţiva ani, postmodernismul a devenit o temă de circulaţie internaţională.

Postmodernitatea este anunţă ca o stare de spirit proprie capitalismului târziu. Epoca mai este numită şi postindustrială, întrucât vechea societate industrială, bazată pe fabrici, a fost înlocuită cu alta nouă, bazată pe servicii. Potrivit lui Davide Lyon, se poate vorbi de postmodernitate începând cu deceniul al şaselea al secolului trecut, atunci când au apărut primele semne ale globalizării, masificării şi consumismului. De postmodernitate ţin o serie întreagă de mişcări ideologice, precum revoluţia sexuală, feminismul, multiculturalismul, rokul, punckul, graffiti, hyppy, arta pe calculator, multi-media etc.

Ieşirea studiilor despre literatură din chingile dogmatismului scolastic (aparent universitar şi evident academic) în viaţa „de dincoace”, a publicului larg, în viul societal din ce în ce mai imprevizibil, adică în societatea liberală a cititorului de literatură şi a consumatorului de cultură, a fenomenului şi a „datului literar” curent, pot (sau nu?!) stârni numeroase discuţii şi obiecţii cu privire la definirea şi, apoi, la construirea unui eşafodaj, a unui construct care să limpezească oarecum „apele” în care plutesc, totuşi, într-o „armonioasă” mişcare browniană, concepte aparent contradictorii şi care nu sunt întotdeauna bazate pe cunoaşterea profundă a fenomenului literar actual.

Definirea postmodernismului este o întreprindere foarte complicată şi contradictorie. Diversitatea fenomenului, multele opinii, au stârnit polemici într-o avalanşă de multe ori confuză. Dar confuzia este determinată de o lipsă de repere care să jalonexe cât de cât fenomenele culturale în literatură, să zicem: generaţiile, curentele literare, dar în primul rând personalitatea artistică a autorului. O realitate ambiguă este contingentă cu o sumedenie de faţete, extrem de dificile. Apoi polemicile – numeroase – au dat fenomenului în sine o durată care pare să nu se mai termine. Paradigma în care s-a analizat fenomenul (unele studii sunt extrem de reticente), par a nega fenomenul ca atare (alte studii au generat entuziasmante referiri cu privire la deschiderea către social a literaturii, până la negarea însăşi a canoanelor mai vechi sau mai noi).

Mari nume de sociologi şi teoreticieni culturali au abordat fenomenul, construind formule şi sisteme socio-filosofice interesante. Charles Jencks (The Post-Modern Reader, 1992). cunoscut mai ales pentru teoria cu privire la arhitectura postmodernistă, a fost supranumit „profetul postmodernismului în arhitectură”. Jean-Francois Lyotard (în Condiţia postmodernă, trad. rom, 1993) construieşte o altă formulă a criticii modernităţii noi, punând în joc renunţarea la „perfecţionarea” atît de necesară în evoluţia culturală, trecând de la istoria culturală a raţionalismului enciclopedic iluminist, cu urmări atât de importante pentru ce va urma în romantism, la modernismul liberal, care a generat noua modernitate vs. postmodernismul. Este vorba de o altă „perfecţionare”, care vine dintr-un fel de bulversare a mediului cultural comunitar occidental, inclusiv a condiţiei umane. O nouă paradigmă care „demontează” echilibrul dintre individ şi comunitate cu toate componentele lui (costurile informatice ale culturii), dar evitându-se distrugerea acestui echilibru dintre nenumăraţii vectori societali. Gianni Vattimo (în Sfârşitul modernităţii, 1993) defineşte conceptul filosofic şi estetic al unei „gândiri slabe”, pornind de la o acută cerinţă de rezolvare a legitimării anticanonice. El a observat în perioada decadenţei moderniste o bruiere a sistemelor clasice, odată cu sistemul de gândire „hegeliano-marxist”, generând alte sisteme, alte definiri ale valorii, pornind de la diferenţe. Aceste „alte sisteme” ale cunoaşterii, ale „ontologiei slabe” sunt parcurse în secolul 20 de către Gadamer, Jauss, Rorty ori Fucuyama. Dar este necesară o observaţie! Aceste frământări de doctrină şi de sisteme culturale ne- sau anti-canonice nu au fost discutate sau promovate de oamenii de cultură şi de criticii literari din arealul cultural-literar românesc în perioada socialistă a culturii. Sau dacă au fost cunoscute de unii s-au complăcut în a duce discuţia în derizoriu, sau să proiecteze noua direcţie post modernă ca forme ale decadenţei artistice sau forme ideologice anti-marxiste. Destul de recent, în 2006, Lucian Raicu, vorbind despre Nathalie Sarraute, conferă, prin tehnica lecturii, apropierea de literatura de la mijlocul sec. 20 printr-o „lectură rea, instituţionalizată, pretins ştiinţifică”, o distrugere a realităţii, a „viului neestetizat”, forţând, cu orice chip, imaginea „marilor scriitori” occidentali încercând să „explice” totul: „literatura este un drog ce duce la înceţoşarea conştiinţei şi a lucidităţii celor rutinari, anchilozaţi, în cotidianul cenuşiu, neiniţiaţi din lumea elitei culturale. Cu alte cuvinte, scriitorul postmodernist ar putea fi comparat cu portretul unui „reputat profesor” descris de Nathalie Sarraute, ce încerca „să-i golească” pe Proust şi Rimbaud „de toată puterea şi misterul lor”: „Surâzătorul domn demitizează marea literatură şi, cum se zice, o videază – spre binele, spre liniştea noastră o clipă tulburată – de enigmatica ei energie, de misterul ei, menit să-i descumpănească pe naivii admiratori” (Scrisoare din Paris. Casa literaturii, Rom. lit., nr. 36, 2006, p.9). Acest lucru s-a spus în acelaşi timp, când, tot după cum spune L. Raicu (amintind faptul că André Malraux avea o poziţie tranşantă faţă de cuvintele mari) s-a abuzat „catastrofal, iresponsabil” de ele într-o societate care refuză cuvintele mari: „posomorâta ambianţă născută din suspiciunea faţă de ele”, existând şi cuvinte „ce incorporează valorile fără de care viaţa nu prea merită osteneala de a fi trăită” (art. citat).

În acest amalgam de situaţii, de opinii pro şi contra, se vede că aproape toate întreprinderile de definire a postmodernismului se arată a fi foarte complicate. Cele câteva decenii de dezbateri, de opinii pro şi contra, dovedesc că nu există o singură teorie unitară a abordării fenomenului. Un fenomen aidoma unui Proteus cu o mie de feţe devine extrem de dificil de abordat. Densitatea bibliografică asupra fenomenului este uriaşă. Să subliniem şi faptul că majoritatea lucrărilor au stârnit numeroase polemici. Deocamdată nu s-a găsit o formulă critică obiectivă pentru a defini o paradigmă capabilă să unifice cunoaşterea obiectivă a fenomenului.

§3. Apelate cu multă generozitate, clişeele şi tiparele despre optzecism nu mai susţin, astăzi, vreo energie a construcţiilor estetice cu o putere de convingere mai mult sau mai puţin relativă. Se consideră cu tot mai multă claritate că specificul românesc al optzecismului a generat destul de puţine poziţionări, sistematizări cu asupra de măsură. Au fost realizate de către criticii literari doar câteva portrete sau puncte de vedere pro, sau, cu o anumită francheţe, pozitive. Nicolae Manolescu operează cu conceptul postmodernist sub umbrela unei „istorii critice” cu multă generozitate. Ion Simuţ generează portrete sub genericul „cinismului caragialesc”. Radu G. Țeposu metaforizează strident în categorii estetice neconvenţionale, în timp ce Mircea Cărtărescu are o scrupuloasă poziţie academic-universitară, uşor scorţoasă, dar comentează fenomenul universal cu decenţă şi cu multă avizare teoretică. În câmpul postmodernismului românesc este vizibil doar recursul la generaţia 60, dar şi recuperarea literaturii interbelice.

Se impune însă o anumită schemă neconvenţională, generată de Istoria tragică şi grotescă a deceniului literar nouă (1993) şi scrisă de Radu G. Țeposu, într-o notă unde categoriile au o anumită ambiguitate, pentru ilustrarea eterogenităţii unui fenomen de o complexitate profundă. Gh. Crăciun, în lipsa unui consens categoric în cartea de referinţă a optzecismului, Competiţia continuă (1994), denotă nu atât lipsa unui set de valori estetice cu rol de program generaţionist, cât implementarea lui inegală şi implicit caracterul artificial al generaţiei postmoderne. Se pare că cel mai generos punct de vedere faţă de postmodernisn îl are Monica Spiridon. În Apărarea şi ilustrarea criticii oferă o soluţie gravă: existenţa unui proiect cultural, intelectual, colectiv, nu o generaţie de creatori. Autoarea subliniază rolul postmodernismului ca un produs cultural.

Termenul care se utilizează acum la noi este, mai degrabă, urmare a unui consens critic, teoreticienii literari dându-i un substrat canonic.