CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, Oradea

Ieşirea din încăpere/ intrarea în peisaj [1]

După o tăcere de 22 de ani, Horia Alexandru Căbuţi iese la vedere. Nu o face, însă, sub chipul prozatorului, aşa cum poate ne-am fi aşteptat, ci pentru a se ocupa de patru forme de ascunzişuri, toate specifice unei lumi căreia îi plac atât de mult deghizamentele încât pare să-şi lase creatura favorită într-o continuă ipostază de prosteală aproape candidă. Căci ce este altceva Peisajul metaontic la care ne îmbie autorul decât scena imensă a simulacrelor prin care spiritul se ia la îmbrânceli cu propria-i neputinţă orgolioasă, într-un splendid exerciţiu al inocenţei mimate. După mitologie, metafizică şi teologie, ştiinţa pare a fi, de-o bună bucată de vreme, toposul predilect al celor ce-şi stâmpără plictisul incurabil, eşecul pre-destinat şi nefericirea fatalistă, măsurând cu osârdie stofa unei existenţe din care sensul iese croit şleampăt, iar semnificaţia se vede căzută în rigola iluziei. Doar că totul are un ştaif nemaipomenit, o aură de mister cu un ecleraj ce te orbeşte şi-o neostoită poftă de-a ne oferi pe masă, dacă nu azi, atunci cândva, mesajul care să ne dea pe spate, reţeta de acces la esenţele imponderabile ale universului şi neantului, deopotrivă. Poate o să vi se pară inacceptabil, dar cred că alături de fotbalist, vedeta de cinema, politicianul de top şi vlogărul cu milioane de followeri, omul de ştiinţă se bucură de o celebritate pe val; e drept, cei atinşi de vibraţia adoratoare a celui din urmă sunt puţini, dar compensează prin calibru şi profunzimea trăirii.

Chiar dacă omul nu se schimbă niciodată, viaţa lui este o succesiune năucitoare de lucruri în evoluţie. O dovedeşte Horia Al. Căbuţi. Dacă prozele publicate sub titlul de carte Încăperea diacului. Povestiri fantastice (1997) fuseseră scrise în ultimii cinci ani de comunism real sub vraja evazionismului făcut posibil de Cenaclul Iosif Vulcan, dar pe deplin articulate graţie harului prozastic al autorului, ceea ce ne oferă acum, în găzduirea aceleaşi edituri, este altceva. Ficţiunea de altădată este înlocuită cu un discurs ce-şi caută temeiurile în patru ipostaze ale realităţii. Numai că este vorba despre o realitate de dincolo de realitatea ştiută, concretă, sesizabilă (metaonticul): elementaritatea unei materii micşorată până la insignifianţa unor „spirite” sau drăcuşori cuantici (hadroni, cuarci, bosonul Higgs etc.); elementaritatea vieţii, saltul încă neexplicat de la materie la spirit şi la conştiinţa de sine; o anume exemplaritate a numerelor, magia acestora, ca idealitate a cărei tentaţie spre perfecţiune este mereu cenzurată de ceva conspirativ; imensitatea universului, pariul aproape fantasmatic al singularităţii, energia întunecată şi ipoteza lumilor infinite. Totul se oferă prin intermediul unor teorii seducătoare, aproape la fel de tentante ca o tramă erotică, pătimaşă la început, iar mai apoi, din cine ştie ce pricini, alunecând înspre dramă sau chiar tragedie (istoria ştiinţei poate fi imaginată ca un şir nesfârşit de trădări în dragoste, iubitele fiind ipotezele ajunse teorii, pentru ca într-un final să se vadă abandonate de „amanţii” noilor plăsmuiri bine garnisite cu formule matematice şi laborioase măsurători fizice). Toate cele 21 de eseuri propuse fac trimitere la modele, principii, teorii, dimensiuni, fiecare dintre ele trăindu-şi clipele de glorie sau aspirând chiar astăzi la celebritate. Ştiinţele nu pot fi gândite, istoria lor ar fi fără noimă dacă nu ar fi fost formulate. Autorul cărţii le invocă drept repere, borne ale evoluţiei umanităţii: principiul incertitudinii (teoria nedeterminării), teoria cuarcilor, modelul standard, modelul supersimetric minimal, teoria jocului, a relativităţii, ecuaţiile de transformare ale lui Lorentz, fractalii, dimensiunea Planck, teoria haosului, bucla stranie, momentul Big Bang, principiul inseparabilităţii, cel al incompletitudinii, teoria corzilor sau modelul multiversurilor, al materiei sau energiei întunecate. Toate acestea sunt adevărate „romane de voluptate” reflexivă (clipe de extaz pentru o raţionalitate conştientă că limitele pot fi împinse mereu mai încolo sau chiar sfidate), pariuri ale noastre angajate cu vanitatea celui ce ştie că dincolo de fiecare enunţ briliant ce pare să rezolve o necunoscută pândesc, parcă exersând un sarcasm satanic sau coregrafiind întruchipări angelice, mize ale cunoaşterii şi mai obscure. Senzaţia că totul nu este decât o amăgire, că suntem duşi de nas, sugerându-ni-se că noi am fi cârmacii, dibaci şi suverani administratori de butoane, transpare dintr-un tablou plin doldora cu succese de moment, eşecuri, speranţe şi-o inconturnabilă senzaţie a inutilităţii, a acelei gratuităţi ce ţine loc de terapie pentru cel vulnerabil în faţa pattern-ului deşertăciunii. Doar că nu avem alternativă.

Fiecare eseu este scris în marginalitatea unei enigme, având ceva din savoarea misterioasă, fin alimentată cu momente de suspans, aşa cum întâlnim în documentare propuse de oameni de ştiinţă transformaţi în specialişti ai marketingului bunurilor cu uz ştiinţific, livrate consumatorului de rând (Brian Greene sau Simon Lehna Singh). Aparatul conceptual utilizat devoalează un rafinat cunoscător al domeniilor abordate, cu lecturi temeinice din tomurile unor somităţi care dau consistenţă ştiinţelor în sfera cărora au activat, alegându-se cel mai adesea cu premii Nobel. Nu este deloc simplu să compui gânduri în siajul geniilor precum Einstein, Gödel, Richard Dawkins, John von Neumann, Antonio Damasio, Alfred Tarski sau Stephen Howking. Dimpotrivă, riscul de-a te sufoca din cauza presiunii conceptuale şi a amplitudinii teoriilor puse în scenă cu virtuozitate şi cu aplomb, este greu de evitat. Horia Al. Căbuţi o face în primul rând pentru că are un echipament cultural extins mult dincolo de limitele ştiinţelor de care se ocupă, dexteritate şi control asupra ideilor cu care jonglează, ceea ce-i conferă o anume detaşare şi o neaşteptată prospeţime de viziune.

Peisajul metaontic s-a născut în urma unei colaborări angajată de către Horia Al. Căbuţi cu revista „Familia”. Timp de patru ani de zile, începând cu 2016, a publicat texte, mai precis cronici la cărţi cu caracter ştiinţific (în cvasitotalitate apărute la Humanitas). Ceea ce s-a dovedit a fi un experiment provocator, apreciat de cititori şi convenabil pentru o gazetă eminamente literară a constituit punctul de plecare în elaborarea tomului de faţă. Proiectul editorial a presupus revizuirea minimală a analizelor găzduite de către publicaţia orădeană, corecţiile presupunând mai degrabă interpolări menite să aşeze piesele într-un angrenaj discursiv coerent, dispus pe patru etaje ale unei construcţii armonioase, cu îmbinări solide, numeroase punţi de legătură şi-o arhitectonică graţioasă, în stare să asigure confortul spiritual al unui cititor cu aşteptări ce depăşesc simpla dorinţă de-a acumula cunoştinţe din domeniile fizică, biologie, chimie, astrofizică sau psiho-sociologie. Aici stă tot farmecul pe care Peisajul… este capabil să-l livreze. Deşi te-ai aştepta să fii strivit cu informaţii exacte, expuse sobru şi doct, rămânându-ţi profitul aproximativ al unei cunoaşteri seci, aplicată strict la domenii deschise doar către specialişti înrăiţi, ceea ce obţii este nu doar cu mult mai mult, ci şi altfel. Autorul cărţii are la activ lecturi extinse din filozofie, este un fin cunoscător al artelor, al picturii şi al muzicii prin excelenţă, dar mai ales are deprinderea rară de-a aduce textul la o expresivitate pentru care poate fi invidiat de cei mai exigenţi stilişti. În consecinţă, cartea este o poveste fascinantă, teoremele, modelele şi principiile de prin fizică, astronomie sau matematici absconse fiind în bună măsură doar trambuline elastice gata să te propulseze spre raţionamente ce deschid probleme ale omului perfect conştient de măreţia sa (cel puţin ipotetică) într-un univers pe care se tot chinuie să-l descifreze, dar şi de fragilitatea ce-l face vulnerabil în faţa unei existenţe gata oricând să iţească ameninţări cumplite fără nici un avertisment. Forţele nevăzute îl atrag suficient de mult pentru a se investi încrâncenat în cercetare, sperând astfel ca, în măsura în care va şti mai multe despre natură şi univers, să apuce să-şi ostoiască spaimele ce izvorăsc din sinele încă bântuit de zone crepusculare, ce nu se lasă cucerite nici după asedii milenare sau psiho-terapii de grup.

„Istoria hominizilor e o istorie a genocidului” afirmă unul dintre cei mai reputaţi biologi şi geneticieni (Ernst Mayr, De la bacterie la om. Evoluţia lumii vii), prilejuindu-i lui Horia Al. Căbuţi, în eseul Un spectacol necruţător, observaţii pline de miez cu privire la evoluţia omenirii, de fapt a întregii lumi vii, speciile fiind atente exclusiv la propria conservare şi la perpetuare, în aceste scopuri punând la bătaie toate resursele, eliminând elementele neperformante şi adoptând strategii viclene şi crude. O fac natural, în absenţa oricăror gesturi de solidaritate şi de blândeţe, valori atât de apreciate de noi, oamenii contemporani ai sistemelor morale şi corectitudinii politice. Nu altruismul, ci egoismul a sculptat, într-o neîndurătoare epopee, drumul lipsit de glorie, înţesat cu victime, al lumii din totdeauna. O anume ipocrizie domină mediul social, comunităţile noastre racordate tot mai viguros la campania de promovare a imaginii proprii. O spune răspicat şi Jonathan Haidt (Mintea moralistă, Humanitas, 2016), un specialist american în psihologia moralei, atunci când afirmă că gândirea noastră morală este asemenea unui politician chitit să obţină voturi, nu ca a omului de ştiinţă, obsedat exclusiv de adevăr. Nu onoarea ne determină faptele, ci reputaţia, teama de-a nu fi descoperiţi ca autori de fapte rele (imaginea noastră de sine este torturată de posibilitatea de-a fi evaluaţi negativ de cei din jurul nostru, cu riscul de-a ne ruina cariera). Până la urmă, insistă, J. Haidt, „Minţim, trişăm şi justificăm atât de bine, încât chiar credem că suntem cinstiţi”. Acestea sunt ultimele consecinţe ale rafinării, în urma unei istorii dominată de rău, a egoismului nostru imanent, imperial. Un personaj din filmul Twin Peaks, Catherine Martell, îi spune amantului ei, Benjamin Horn, cel din urmă cerându-i să depună mărturie în favoarea sa: „Ne-am petrecut toată viaţă minţindu-ne unul pe altul. De ce am strica acum totul, spunând adevărul?”. Dacă am ridica această „estetică” a faptelor noastre, de la nivelul unei relaţii interpersonale, a două destine fictive, la cel al speciei? Horia Al. Căbuţi o face, riscând să arunce blamul: „schingiuirile morale ori fizice şi mizeria continuă a defavorizaţilor sorţii nu savurează câtuşi de puţin fantezia insaţiabilă a unui spectacol (spectacolul evoluţiei speciilor – n. n.) ce nu are nici un fel de asemănări cu solemnitatea tragică a teatrului grecesc. Nici măcar cu mozaicul shakespearian de contradicţii, absurdităţi şi sublim. Ci mai degrabă cu patologia luptelor de gladiatori” (p. 93). Suntem produşii târzii ai unui măcel continuu, iviţi printr-un accident. Un alt biolog comentat de către autor într-unul din eseurile sale (Elogiul prădătorilor) este britanicul Richard Dawkins. Una dintre concluziile acestuia, în urma cercetării evoluţiei, este aceea că natura este imună la suferinţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze „supravieţuirea ADN-ului”, drept pentru care producţia de suferinţă a tot ceea ce este viu depăşeşte capacitatea noastră de imaginaţie! O sugestie în acest sens, al pragmatismului cu care speciile îşi urmăresc scopurile, oferise cândva Arthur Schopenhauer, în Lumea ca voinţă şi reprezentare, punând în lumină strategiile perfide ale acestora (ale speciilor) atunci când momesc indivizii cu patimile sexului, doar în numele procreaţiei, ulterior vraja erosului cedând locul suferinţei. Contează specia, niciodată individul. Prădătorii invocaţi de către Horia Al. Căbuţi sunt „cruzi şi insaţiabili” datorită unui software inventat de/ la the next level (te pune pe gânduri şi o altă sugestie, ce va rămâne poate neconfirmată vreodată, anume că materia noastră cenuşie, atât de performantă, nu este decât opera „Marelui Ascultător”, cum îl numeşte H. Al. C., cel ce ne-a programat inclusiv reflexivitatea, din cine ştie ce pricini – Un radio necunoscut).

Pentru cei mai mulţi dintre noi, dedaţi cu umanioarele, orele de matematică, fizică sau chimie sunt tot atâtea ecouri dintr-o adolescenţă traumatică, petrecută în sălile de curs, în laboratoarele sau pe coridoarele liceelor capabile să inducă, recurent, coşmaruri. Peisajul metaontic are harul de-a ne reconcilia, retrospectiv, cu stafia care încă ne bântuie. Ieşirea din ascuns a lui Horia Alexandru Căbuţi, după 22 de ani, nu este o trădare a prozatorului, deşi asta ar indica la prima constatare eseurile propuse aici. Valoarea, savoarea şi mirajul lor sunt mijlocite, invizibil şi structural, de un prozator recurent. Totuşi, omul nu se schimbă niciodată, din simplul motiv că nu-şi poate înşela genele!

[1] Horia Alexandru Căbuţi, Peisajul metaontic, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2019.