logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

Despre o lume unde „cuvântul cotidian” răstoarnă istoria cu susul în jos[1]

logoÎn literatura română contemporană, Gheorghe Schwartz s-a impus ca prozator de prim rang. El îşi hrăneşte creaţia prin elanuri şi rafinamente filologice, precum şi din cultul altor rafinamente, livreşti, când biblioteca devine, ea însăşi, un instrument de lucru şi totodată un tărâm unde ficţiunea şi realul se balansează existenţial între cele două lumi: virtualul şi realitatea. Romancierul îşi concentrează epicul atât pe beatitudinea artificiului precum şi pe un principiu vădit exuberant, al mimesis-ului formelor. Prozele sale au ca model, sau sunt similare sub aspectul formei, al stilului, sau sub aspectul metalimbajului, scrierilor unor Urmuz (Pagini bizare), Romulus Vulpescu (Exerciţii de stil), Matei Călinescu (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter), ori M. H. Simionescu (Dicţionar onomastic), iar din literatura universală, a unei multitudini de autori de la Franz Kafka (nuvela Metamorfoza, ori romanul Procesul), până la George Orwell (1984), William Golding (romanul Împăratul muştelor), Jean d’Ormesson (Ciudată e lumea, până la urmă!, Călăuza rătăciţilor, Povestea jidovului rătăcitor) ori Raymond Queneau (alte Exerciţii de stil).

O seamă de exegeţi şi oameni de cultură români şi-au exprimat opinia în presa literară a vremii despre opera acestui emblematic autor. Sorin Titel, Marcel Pop-Corniş, S. Damian, Mircea Mihăieş, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Val Condurache, Valentin Taşcu, Cornel Moraru, Vitalie Ciobanu, Florin Bănescu, Gheorghe Mocuţa, Vasile Dan, Anton Ilica, Tudorel Urian, Caius Dobrescu, ar fi doar câţiva dintre cei mulţi, foarte mulţi, comentatori ai literelor române, care au stăruit cu asupra de măsură asupra scrierile în proză ale acestui adevărat „fenomen literar”, care este creaţia importantului scriitor român.

Volumul Cuvântul cotidian (Editura Junimea, Iaşi, 2019), al 6-lea din seria de Vocalize, pare să încheie o experienţă creativă, livrescă, după maratonul Celor o sută. Sau, dacă nu o încheie, ar fi momentul culminant al unei etape, noi, în (sau din) opera autorului. Prin Cei o sută se pare că nu a epuizat curgerea milenară a unei epopei care a trecut prin două mii de ani de istorii zbuciumate (pluralul folosit desemnează plurivalenţa unor destine absolut fenomenale). Nu vom stărui asupra precedentelor cinci Vocalize. Lectura acestora ne-a făcut să cunoaştem de fapt un alt autor, un alt alter-ego schwartzian, asupra căruia vom stărui altădată.

Profesor universitar, specializat în psihologii speciale, cercetător avizat al sociologiei mass-media, a politicilor de manipulare şi de persuasiune mediatică asupra maselor în derută ideologică, autor al unui studiu complet despre politică şi presă (Reprezintă mass-media a patra putere politică în stat?, ed. Inst. European, Iaşi, 2001), iată că ideea manipulării mediatice trece în tărâmul literaturii. Vocalize în la major este subtitlul Cuvântului cotidian. „Mass-media, asemenea absurdului, ne invită fie la o tristeţe soră cu spaima în legătură cu ceea ce niciodată n-o să vină. Am ales varianta într-o gamă optimistă pentru că, dacă putem să urmărim presa în continuare, înseamnă că viaţa noastră continuă. Ceea ce reprezintă un lucru încurajator.” Sunt cuvintele cu care autorul îndeamnă pe cititor să se încumete la lectura acestui fenomenal şi tulburător roman. Volumul întruneşte toate condiţiile unui roman: acţiune, personaje cu o dinamică imprevizibilă, şi cu o acţiune în acelaşi timp puternic controlată de autor, mânuitor dibace de decoruri şi de stări emoţionale şi care se suprapun formând un puzzle ascendent.

Cartea desăvârşeşte, ceea ce Ioan Holban, în prezentarea cărţii, numeşte o lume „utopică şi distopică în acelaşi timp”. Manipularea mediatică, care preia un „eveniment” tipic tabloidelor este, de fapt, motorul şi dinamica tramei narative: întâmplător, pe malul râului Băltuţa, care şerpuieşte amorţit pe lângă anonima şi patriarhala localitate Băltuţan, din Republica Vandana de Sud, este găsit un „cap fără trup” (treptat expresia devine substantivul propriu „Cap fără Trup”, devenind un simbol, un motiv absurd şi infernal de manipulare mediatică, un fenomen care defineşte derizoriul ca motiv de bază al manipulării localnicilor, al ţării şi al lumii, devenind de asemenea şi numele unei prăjituri pentru care se bat cei ce se vor lăsa mediatic manipulaţi). O maşinărie infernală a manipulării prin mijloacele media, este „hrănită” de naivitatea şi de prostia omniprezentă a masei de indivizi fără personalitate şi fără organul raţional al gândirii. Presa scrisă, audio, video, online percutează, avidă la nevoia de senzaţional cu orice chip. Absurdul situaţiilor devine plenar. Toată lumea, dar mai ales cei care declanşează manipularea, devine propria-i victimă. Malaxorul mitomaniei ridicată la rang de virtute, nu mai poate fi oprit. Se petrece un adevărat măcel mediatic. Organele statului devin neputincioase. Susţinătorii şi detractorii instituţiilor statale se „hrănesc” cu acuze din cele mai grave. Treptat situaţiile absurde înghit organic toată populaţia ţării Vandana de Sud. Faptul divers este ambalat diabolic în „expertize” din ce în ce mai imprevizibile. Autorul trăgea, de altfel, cu un timp în urmă, un semnal de alarmă asupra a ceea ce înseamnă manipularea mediatică. În volumul Politica şi presa (2001) autorul semnalează trecerea suspectă de la „optimismul debordant în legătură cu ceea ce niciodată n-o să vină” la o altă stare, aceea a trecerii la „o tristeţe soră cu spaima în legătură cu ceea ce ne aşteaptă”.

Pomenind la început de Urmuz, simţim în epicul romanului, absurdul situaţiilor, în sensul că „protagonistul” – Capul fără Trup – nu are nici măcar parte de o identitate, măcar formală. Pare un fel de sinucidere – atât ca idee, cât şi ca fapt juridic – colectivitatea devenind un altfel de personaj care nu conştientizează situaţia fără ieşire. Se simte o puternică şi continuă disperare. Colectivitatea este imatură şi se constituie într-o lume grotescă plină de absurdităţi. O permanentă ameninţare în atmosfera şi în peisajul citadin este că motivul tensiunii ar putea să dispară, emoţia, chiar artificială, riscând să dispară în orice clipă. Ai senzaţia unei suspendări în jurul unui orizont cu susul în jos. Paradoxurile care abundă peste tot culminează cu absurdul situaţiei de sorginte urmuziană. Există însă o parte mediană: descrierile manifestărilor sunt urmate de un hohot execrat, unde dispreţul şi oroarea sunt împreună. Absurdul, hilarul, grotescul sunt efecte ale macabrului inconştient provocat şi promovat de o mass-media furibundă. O alienare provocată de inconştienţa şi absurdul acesteia. E ca şi cum ţi-ai rade barba cu o lamă ruginită.

Globalizat, absurdul se îndoaie sub povara unei manipulări teribile. Marile Puteri imperialiste (trei vizibile şi una în devenire) se complac, vizibil satisfăcute, în această situaţie. Criticul I. Holban sesizează acest fenomen al hărmălaiei universale care se răspândeşte ca un fum gros. Acesta exclamă, atras, parcă, şi el în această furie universală: „haosul trece în istorie, fiecare rămâne fără certitudini, cu spaimele din ipotezele sale, pe care nu le mai poate ‹verifica› nimeni, iar mesajul e doar unul: «Singura şansă de supravieţuire a omului ingenuu în aceste momente grele este să ia istoria de la ca-păt!»”. Gheorghe Schvartz măsoară efectul „coruperii” realităţii de către mass-media printr-o formă paradoxală: aşează status-ul celor două republici Vandana „surori” (!), atrase în acest joc paradoxal şi diabolic, a vicierii realităţii într-un dat absurd ce devine emblematic, pe un meridian unde America şi Africa devin vecine. Drama, sardonicul, tragicul, absurdul, sunt coordonate ale unei geografii expusă într-o oglindă în care priveşti cu un ochean întors. Toate fenomenele şi efectele generate de aceste stări nu pot fi „reale” decât într-o asemenea geografie. Cuvântul cotidian, ca roman al unei lumi aproape neficţionalizată, nu poate exista el însuşi, într-o lume unde umanismul încă mai există, decât ca un roman al absurdului.

Datorită desăvârşitului registru dublu, romanul nu poate fi citit decât în cheia unei realizări artistice perfecte. Autorul nu se dezminte în a ieşi din domeniul cercetărilor savante, literatura lui devenind, iată, o subtilă şi adâncă percepţie a realului „prin filtrul psihologului şi sociologului, dar şi prin farmecul poveştilor unui ficţionar din elita prozatorilor noştri de azi” (Ioan Holban).

 

[1] Gheorghe Schwartz, Cuvântul cotidian, Editura Junimea, Iaşi, 2019