logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

POEZIE

 

 

Paulina Popa
poetă, Deva

 

 

FRUMUSEŢEA ABSOLUTĂ A CREAŢIEI
ne conduce spre existenţe fără margini.
Sute de versuri schimbă lumea.
Matematica Îngerului este scrisă în sânge.
Am găsit poeme din care s-au înălţat biserici.
Acolo, Episcopul frumuseţii
s-a împărtăşit la Altarul Domnului cu pâine.
Într-o altă biserică s-a împărtăşit cu mere,
într-o alta, cu pere ori struguri.
Frumuseţea absolută a creaţiei
este mai mult decât materia,
este momentul exuberant al zborului.
Tu, cititorule,
de ce taci atunci când
frumuseţea absolută a creaţiei
trece pe străzile
acestei binecuvântate
şi batjocorite ţări,
plângând,
trăgând după sine dureri
cum nu s-au mai văzut.


CUM NU S-AU MAI VĂZUT,
lacrimile curgeau atunci când
ne-am desprins din braţele mamei
şi am alergat printre spinii unei vieţi
dezvăluind cea mai hidoasă faţă.
Am fost îngrijoraţi
şi ne-am retras din orice proiect
ce ne-ar fi putut duce spre nimic.
În ordinea frumuseţii,
aşa ar începe orice poem:
Din lacrima ce curge către Tine
Am construit o scară până sus,
M-am învelit în haina de suspine
Şi m-am supus, o, Doamne, m-am supus.
Am lăsat tăcerea să lucreze, să rostească
Toate cuvintele în locul meu,
cu  dragoste, cu har.
Mâinile mele, sângerând, să-alcătuiască
O pâine din pământ şi grâu, pentru altar.
Am aşternut ştergar pe masă, în curte,
Să frâng acolo pâinea şi să cânt.
Lacrima, de bucurie, să brăzdeze
Şi să ajungă, apă vie,
în pământ.


POEMUL
Stau între bărbaţii acestui oraş
şi-i ascult cum îşi exprimă jumătăţi de păreri
atunci când mi se adresează,
cum îşi înghit gândurile,
cum le mănâncă.
Stau încremeniţi cu ele în gură
pare că încă nu s-ar fi născut.
POEMUL,
el este singurul bărbat adevărat,
el lasă cuvintele să danseze singure.
El îmi spune: tu, te duci la editură
şi scrii poezii
le îmbraci cu rochia ta!
Eu, mă duc să servesc masa
cu ceilalţi bărbaţi
de la care voi primi ceea ce le voi cere.
Eu mă duc să beau vin din cupa sentimentelor
pe care o voi strivi cu buzele mele.
Tu eşti femeia,
du-te acasă şi scrie versuri,
mănâncă-le pe ele,
bea din ele vinul,
împarte pâinea,
şi-n apa lor astâmpără-ţi setea.
Tu eşti femeia,
du-te acasă şi mănâncă poeme!
Noi bărbaţii,
mergem să mâncăm mâncare ca oamenii!
Mă duc acasă,
las cuvintele să se hrănească
cu sângele meu,
să-mi devoreze trupul până la os.
În timp ce eu
construiesc scenarii
pentru ziua în care bărbatul
se va întoarce de la masă,
amintindu-şi de femeia
trimisă acasă să scrie versuri
pe care le hrăneşte cu sângele ei
ce sporeşte
cu fiecare cuvânt nou,
POEMUL
prăbuşeşte asupra mea sunete
încet, să nu mă sperie.


DIN UNDE

privesc păsările
care se ridică peste poemele tuturor.

Le admir fâlfâitul aripilor.

Soarele străluceşte ca de obicei.

Îl simt ca o binefacere.

Păsările din poeme se îndreaptă spre el.

Picături de rouă strălucesc
pe aripi.

Este roua sufletului.

Oglinda sinelui
prăbuşeşte peste noi
iubirea.


SEDUCĂTOARE

aşa cum îi stă bine,
poezia şi-a dezvelit sânul
ca o femeie când alăptează.

ziceai: este cald şi bine,
este primăvara temelor
cu fluturi şi flori,
este primăvara lăstarilor
ce ţâşnesc
din cioturi…

Dintr-o dată, ascuns privirilor,
îşi face de cap frigul,

freamătul frunzelor uscate, ruginite…

Îşi face de cap frigul, îngheaţă totul,
iarnă este
în viul din artere,
lacrimă care
fiică îi este inimii.
Umbre se perindă,
umbre de sânge,
umbre de lapte,
frigul genetic,
păsări mari din onix,
zbor îngheţat
între sinapse!


CUPRINSĂ DE FOC

lumea fierbea,
iar tu stăteai suspendată în frânghii
deasupra unui hău
plin de oase şi oscioare.

Agresiv şi plin de voci,
s-a năpustit apusul
despre care nu ştiai mare lucru
până la acel moment.

Umbra ta a forţat limitele,
a adunat în jur ametistele
sinelui,
n-a mai ţinut seama de simetrii
şi s-a speriat,
a germinat alte umbre cu obraji stracojii,
alte momente de cumpănă.

Ai crezut că e primăvară simplă şi verde.

Lumea fierbea,
ametistele
creşteau…
Şi ce roşu de sânge,
ce ivoriu împărătesc!



TREMURA ASUDATĂ


rochia de carne.
Limpezimea undelor urcate în oraşul din cer
a devenit muzică.
Se ridica în jur o lumină orbitoare.
Ceva mai departe, un sunet ca din corn.
Tremura asudată
rochia de carne.

Mai ţii minte ziua aceea
când pe câmpul de luptă,
sute de leşuri
zăceau
într-o ordine aleatorie?

Ai trecut printre ele
arătând în stânga şi-n dreapta,
poruncind cai şi călăreţi pentru procesiune.

Era secetă.
Nicio picătură de ploaie
pe-ntinderea pârjolită
de foc.

Din ochii tăi, acum,
ploile!
Cu ploaia,
cuvântul viril.