LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Nimic de împărţit

Evoluţia profesională a domnului Horia Bădescu, care, iată, navighează deja în al optulea deceniu, mi se pare cât se poate de interesantă, mai ales prin modul de a alterna genurile literare, în oricare dintre ele simţindu-se deopotrivă acasă. Mă simt mereu tentat să-l compar cu o nobilă corabie cu vele, disimulând însă o tehnică de ultimă oră, avansând pe orice mare sau ocean cu aceeaşi calmă şi constantă fluenţă, fără „a face valuri”, dar lăsând în urmă un siaj perceput ca redutabil. Privită în ansamblu, opera sa descinde dintr-un pattern literar care pare a fi de natură lirică, cu poezia ca gen predilect, dar impresia nu trebuie absolutizată, deoarece numeroasele sale cărţi de poeme se interferează cu aproape la fel de numeroase volume de eseuri, de publicistică şi de asemenea cu romane. Mai ales acestea, romanele, deşi nu sunt decât trei, fac o figură aparte în tabloul sinoptic al operei lui Horia Bădescu: plasate la o semnificativă distanţă între ele în timp, ele apar ca trei piloni sau repere, marcând o trecere între etape de creaţie, cu diferite determinări şi soluţii.

Horia Bădescu a debutat editorial în 1971, cu volumul de poeme Marile Eleusii. De-a lungul deceniului următor apoi, i-au apărut încă patru volume de poezie şi două de eseistică, pentru ca, la zece ani de la debut, să publice primul roman, Joia patimilor, care face obiectul acestor însemnări, carte surprinzătoare prin realismul dramatic şi dens, deosebit de tot ceea i-a precedat, cum şi de ce i-a urmat. Dar, înainte de a vizita Joia patimilor^[1], nu mi se pare lipsit de interes să remarcăm că al doilea roman, Zborul gâştei sălbatice, apărut în 1989, elaborat, deci, în crâncenii ani ‘80, era de-a dreptul subversiv prin ideea de a imagina într-un „Pavilion” aparent atemporal o mână de personaje de condiţii foarte diverse, dar neavând nimic de-a face cu „societatea socialistă multilateral dezvoltată” şi cu „oamenii muncii”, o mică lume bizară, vestigiu dintr-un alt timp. Romanul e de o frumuseţe şi profunzime stranii, care, la apariţia în franceză, a fost foarte subtil definită de Gérard Bayo, traducătorul ediţiei Gallimard, care consideră Zborul gâştei sălbatice o carte „magică şi fraternă”, vorbind „cu evidenţa poeticului şi a cruzimii, despre timpul ce moare, despre invizibilul care scapă duratei, despre neîncetata ofensă adusă omului, despre cosmosul splendid în care omul caută să-şi citească imaginea, despre jugul cotidian şi despre dragoste.”^[2] Nimic din toate astea nu este prevestit în Joia patimilor, decât, poate, dacă am lua în considerare un alt tip de „ofensă adusă omului” cât şi motivul aşteptării, care sub diverse aspecte străbate, de fapt, aproape întreaga sa operă. Cu atât mai puţin previzibil este cel de al treilea roman, O noapte cât o mie de nopţi, care apare tot la mare distanţă, în 2011. O structură pe cât de complexă pe atât de stranie şi aici, devenind expresia unei viziuni remarcată ca similară realismului magic asupra singurătăţii şi timpului, care face casă bună cu oniricul şi, în unele secvenţe, cu realismul tradiţional. Farmecul întregului stă aici, ca şi la Mircea Eliade, tocmai în arta romancierului de a face insesizabilă trecerea dintr-un registru în altul.

Am evocat cele două romane următoare Joii patimilor deoarece, cum ziceam, au apărut la distanţe mari în timp de acesta, ceea ce înseamnă ani de acumulare a unor noi trăiri, impresii, viziuni, în noi condiţii istorice. Ar fi explicabilă astfel poziţia singulară pe care Joia patimilor o are în creaţia epică a lui Horia Bădescu. Dar deloc lămuritoare a modului în care s-a născut acest roman, editat acum a patra oară, în contextul Centenarului Marii Uniri. El a apărut, aşadar, în primă ediţie, în 1981, fiind elaborat poate de prin 1978, când se împliniseră 60 de ani de la evenimentul, azi, centenar. Dar nu cred că acest amănunt să fi avut vreo pondere în procesul de geneză a cărţii, rămas enigmatic nu doar pentru mine, ci şi pentru însuşi autorul, care, evocând relativ recent momentul, făcea o mărturisire care-i devoalează credinţa că scrisul, atunci când e predestinat ca mod de existenţă, rămâne într-o perpetuă interferenţă cu transcendenţa. Deducem că, pentru Horia Bădescu, adevăratul scriitor, cel hărăzit a se rosti în tărâmul enigmatic al artei, percepe retrospectiv şi cu uimire că anumite cuvinte sau întregi rostiri „i s-au dat”, fără să-şi dea seama, pe loc, în timp ce le aşternea. Sunt, cred, ceea ce îndeobşte numim în criză de soluţii, momentele de „inspiraţie”. Astfel, în legătură cu Joia Patimilor, autorul se întreabă şi azi „...dacă eu am gândit această carte sau dacă nu cumva am fost doar umilul scrib căruia o voce mai puternică şi mai profundă i-a dictat ceea ce mâna a aşternut pe hârtie.”^[3]

Presupun că „vocea puternică şi profundă” s-a rostit în momentul când Horia Bădescu a aflat de la învăţătorul Roman Precup, „cel cu inima cât toată Transilvania”, despre masacrul comis în decembrie 1918 de către o facţiune şovină a ungurilor asupra românilor adunaţi într-o reuniune paşnică la Târgu Lăpuş. Episodul e real, cum au mai fost câteva în Ardeal, dar aici a contat şi amănuntul, pe care-l presupun, că, luând cunoştinţă de „filmul” acelei barbarii, scriitorul a suportat un considerabil şoc afectiv care, din fericire, a avut şi consecinţe productive în planul creaţiei. Impulsul de „a scrie” şi procesul elaborării au fost potenţate fără îndoială şi de cunoaşterea nemijlocită a „locului faptei”. Ceea ce se simte în referirile topografice şi, în primul rând, din prezenţa recurentă, masivă, de-a lungul naraţiunii, a Ţibleşului, muntele tutelar al locului, un fel de genius loci, prevestind aici dezastrul şi care nu putea fi perceput ca atare decât de cineva care l-a văzut cu ochii săi: „Ţibleşul dormind în mijlocul ceţurilor, masiv, imens, un monstru vânăt şi ameninţător” (p. 135).

Dar în Joia patimilor se pot distinge şi comenta trei paliere de interes care-şi au sursa în aceeaşi problematică a unui conflict etnic aparent insolubil. Pe primul palier se află trei grupuri de personaje. Unul este cel al românilor localnici sau veniţi la acea adunare menită a-şi asuma proclamaţia Unirii de la 1 Decembrie. Apar aici episodic şi personaje reale, ceea ce conferă romanului şi o dimensiune discret documentară. Toţi sunt de bună-credinţă, într-o stare de prematură şi imprudentă euforie indusă de împlinirea „visului de veacuri”. Se poate recunoaşte în această stare de spirit un reflex al viziunii şi convingerii lui Horia Bădescu asupra existenţei unei dreptăţi imanente care s-a manifestat chiar atunci, în decembrie 1918, la Alba Iulia: „...există o dreptate imanentă a istoriei, care însă nu acţionează decât pe spaţii enorme, indiferent de argumentele clipei, asemeni unui magistrat indiferent la amănuntul aparent irelevant, dar adunând cu grijă în fantastica ei memorie aceste argumente, până când greutatea lor înclină talgerul acolo unde strigătul şi blestemul şi lacrima atârnă mai mult decât însăşi greutatea de neînchipuit a ei, a istoriei” (p. 186). Cel care îi caracterizează pe aceşti oameni mai exact decât se văd ei înşişi, e prim-pretorul Szescok: „Nu erau nici dispreţuitori, nici răzbunători, cu atât mai puţin răzbunători. Iertaseră. Pur şi simplu iertaseră, cu acea nepăsare bună şi neostentativă a celor puternici” (p. 13). Totodată, erau convinşi că nimic rău nu se mai putea întâmpla şi nu-şi imaginaseră că ar mai putea să apară împrejurări în care să aibă nevoie de arme. Ceilalţi sunt cei din facţiunea extremistă, şovină, intoxicaţi de ură, incapabili să digere înfrângerea. Tot Szescok, un lucid, la urma urmelor, între naivi şi exaltaţi, îi defineşte exact şi pe aceştia: „...nimic nu este mai sălbatic, decât furia celui ce se simte umilit fără să fi fost de fapt, fără să aibă alt motiv decât povara propriei vinovăţii [...] învinşii nu-i iartă niciodată pe învingători” (p. 13). În fine, între victimele inocente şi cei ce au premeditat masacrul, stau ungurii de rând, grupul cel mai interesant, cred, al căror „purtător de cuvânt” ar putea fi considerat bătrânul birtaş Salay, cu o autoritate necontestată nici de români, nici de unguri, care-i dă afară pe cei gata să se încaiere pe teme etnice: „Ieşi afară! [...] Ieşiţi şi voi! La mine intră şi beau oamenii, nu niumurugii şi nebunii! [...] Nu e nimic de împărţit între noi aicea. Nimica, auziţi!?” (p. 52). Nimic de împărţit între noi aicea – e adevărul plasat de Horia Bădescu ca replică în centrul romanului, constituindu-se de fapt în mesajul său, dar care depăşeşte aria cărţii, păstrându-şi actualitatea până azi. Adevăr împărtăşit conştient sau intuitiv de localnicii unguri care îi salvează în ultima clipă de la execuţie pe fruntaşii românilor, ca şi de prim-pretorul Szescok, cel ce reuşeşte pentru moment să oprească masacrul, pentru ca apoi, excedat de propria neputinţă în faţa unei situaţii absurde, fuge la „grofiţa din Şomcuta”. Dar nu doar aceştia, ci chiar şi locotenentul de jandarmi Szekely simte că ceea ce obturează percepţia adevărului că nu e nimic de împărţit, este o exacerbare a orgoliului celui ce s-a aflat prea îndelungă vreme în postura de stăpân discreţionar: „Pe compatrioţii mei” – spune el – „i-aş pune să-l citească pe Ady. Pe cât mai mulţi. Suntem prea mândri, prea orgolioşi, cel puţin noi. Un orgoliu prostesc uneori” (p. 87).

Cel de al doilea palier al desfăşurării epice este cel pe care regretatul critic Liviu Petrescu, în postfaţa intitulată O lectură care înnobilează, îl numeşte „un plan de fundal”, plasându-l în tradiţia tolstoiană. Dacă totul se reducea la relatarea nudă a masacrului de la Târgu Lăpuş, aveam de-a face cu un reportaj atroce şi atât. Horia Bădescu a avut însă fericita inspiraţie de a introduce toate aceste personaje cu zestrea trecutului lor cu tot şi astfel, deşi prezentul romanului durează doar o zi, Joia patimilor, prin retrospecţiile pe care le conţine, devine reflexul unei lumi surprinsă în momentul când se produce teribila falie dintre două epoci, provocată de Marele Război. Horia Bădescu defineşte lapidar şi pregnant timpul din care vin toate personajele indiferent de etnia sau starea lor socială şi timpul în care au ajuns, adică cel al prezentului epic. Timpul din care vin cu toţii este cel al epocii belle, când „Europa celui de al XIX-lea secol se împlinea ca o pară coaptă sub zenitul unui amestec ciudat de capitalism şi imperialitate târzie şi în care spiritele şi energiile se pregăteau în cele mai insolite repetiţii pentru marele şi sângerosul spectacol care avea să urmeze” (p. 62). Era, sesizează Horia Bădescu, „o atmosferă plină de aşteptare” a ceva difuz, care putea fi teribil sau mirabil, tema aceasta, a aşteptării, asupra căreia voi reveni, fiind, de altfel, recurentă în creaţia sa. Momentul celălalt, când fiecare trăieşte în felul său patimile din acea zi de joi, este cel al ruinelor de după dezastru, după care nimeni nu ştie, ci eventual îşi proiectează imaginar ceea ce va urma: „Europa întreagă era un câmp arat de-a lungul şi de-a latul de fierul aspru al războiului, semănată cu cele mai felurite seminţe, şi nimeni nu ştia încă şi n-avea să ştie multă vreme ce fel de plante vor răsări şi ce vor rodi ele mai târziu” (p. 12). Personajele prezentului epic poartă cu ele nostalgia vieţii antebelice, dar şi trăirile încă sângerânde ale războiului, ceea ce a dus la popularea romanului, alături de personajele prezentului, cu cele evocate de acestea, unele, deşi episodice, rămânând memorabile, precum o bogată galerie feminină – Monica Vittoria, Iuliana, Jovanka, Helga Braun, grofiţa din Şomcuta – dar şi figuri fabuloase, precum, bunăoară, acel „Ferdinand Stumph, baronul derbedeu, îndrăgostit de cai şi de cârnăţărese, veşnicul student Stumph [care] avusese mai multă glagore şi mai mult simţ politic decât toţi diplomaţii imperiului” (p. 63). Toţi aceştia trăiesc în cele din urmă euforia încheierii războiului şi visul revenirii acasă, iar, alături de evocarea unor crâncene scene de front, cea a revenirii a produs o pagină de extremă pregnanţă a suflului vital: „...soldaţi vlăguiţi, murdari, rupţi, cu armele atârnate aiurea, cu ochii febrili, duşi în fundul capului, venind de pe toate fronturile, ofiţeri cu însemnele rupte [...] luând cu asalt trenurile pline, viermuind pe scări, pe tampoane, pe acoperişuri, ţipând, răcnind, îmbrâncindu-se, cântând şi trăgând focuri de armă, într-o nebunie şi uşurare generală, într-o uriaşă şi eliberatoare beţie a întoarcerii, într-o înfrigurare nebunească de a lăsa în urmă lumea şi anii de coşmar [...]” (subl. RC, p. 42). Trecutul care invadează trama epică a romanului e, la urma urmei, ceea ce îi conferă căldura şi culoarea vieţii, în contrast cu tensiunea paroxistică a celor câteva ore cât durează efectiv pregătirea şi desfăşurarea masacrului.

Cel de al treilea detaliu remarcabil al romanului ţine de arta compoziţiei, constând aici într-o subtilă tactică a aşteptării la care îşi are contribuţia şi fraza amplă, ramificată, ruptă deseori de paranteze, ele însele ramificate, o artă a pregătirii momentului capital, cel al catharsisului şi al sugerării mesajului auctorial, căci Horia Bădescu nu scrie niciodată doar de amorul artei, ci cu conştiinţa că un scriitor are datoria ca, prin ceea ce povesteşte, să transmită un mesaj departelui (după zisa domnului Noica), care-l citeşte. Aşteptarea trăită de personaje, convertită şi în truc compoziţional, ca augmentare a tensiunii epice, e de regăsit şi în celelalte două romane ale lui Horia Bădescu şi poate fi socotită, iată, un element care le este totuşi comun. Pe cât de captivant e amânat deznodământul, pe atât de brusc şi atroce e în Joia patimilor finalul. Uşor deconcertant şi totuşi lăsând în urmă mesajul autorului, aşa cum mărturiseşte el însuşi: „Am scris despre dragoste şi ură, despre sânge şi lacrimi, dar mai cu seamă despre străduinţa de a rămâne oameni şi fraţi” (subl. RC, coperta IV).

Să luăm aminte: Joia patimilor e un roman conceput în urmă cu vreo patruzeci de ani. Dar a rămas o sursă de meditaţie, deoarece îşi păstrează actualitatea până azi.

^[1] Horia Bădescu, Joia patimilor. Ediţia a IV-a. Prefaţă de Petru Poantă. Postfaţă de Liviu Petrescu. Cluj-Napoca. Editura Şcoala Ardeleană. 2018.

^[2] Vd. Radu Ciobanu, Pe pragul aşteptării, în „Actualitatea literară”, nr. 57/2016

^[3] Vd. Horia Bădescu, Doar din pământul Patriei, Cluj-Napoca, Şcoala Ardeleană, 2018.