LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Curajul de a relua ceea ce nu s-a prea întâmplat[1]

Andrei Novac scrie pasionat, disperat şi niţel încrâncenat, aşa cum şi este o parte din fiinţa lui. Prin închisori şi prin libertate, are ca moto un rând din Petre Ţuţea: „Libertatea omului este partea divină din el”. Or, se ştie că în prezent Ţuţea nu mai este prizat de inteligentsia. Pentru progresiştii globalişti scrierile lui nu sunt decât un hodoronc legionar şi naţionalist etc. De unde se deduce că poetul îşi vădeşte fără teamă anumite ataşamente şi că maniera scriptică asumată nu va fi neapărat în ton cu minimalismul delocalizat şi abulic-cinic actual. Totuşi, Novac împărtăşeşte înclinaţia confesională cu anumiţi poeţi ai vogii, însă nu şi imaginarul. De fapt, confesiunile lui sunt mai degrabă monoloage interpretate cu aplomb în plină stradă. Un solitar se plimbă prin vacarmul urban şi înregistrează emoţiile, senzaţiile şi reacţiile subtile ale oamenilor distribuiţi în peisaj. Există şi texte ţintite, cum ar fi o piaţă rotundă, dedicat lui Andrei Bodiu, unde liniştea este spartă expresionist de rătăciri şi zbateri: „zborul păsărilor/ e ca un ritm al unei muzici/ pentru surzi”.

Expresionist este doar decorul, altminteri actorul poematizant este foarte bine conturat psihologic. O atitudine de poet maudit se face şi ea constant simţită, însă niciodată nu se alunecă în simulări narcisiste: „strig tare într-o intersecţie fără semafoare/ mai departe de nelinişte nu este nimic//de aici se vede până foarte departe/ viaţa mea din anii viitori,/ freamăt al singurătăţilor regăsite” (aproape târziu).

Oricâtă dezolare citadină ar fi în jur, ea este percepută energetic, aproape exploziv: „un gol uriaş îşi desface nasturii cămăşii,/ geamurile clădirilor reflectă carnea ta” (niciodată la fel). Aici se şi opreşte asemănarea cu simbolismul negru al lui A. E. Baconsky, ori cu cel al descompunerilor baudelairiene. Reverberaţiile psihologice şi setea de libertate montează o structură oximoronică în poezia lui Novac. Senzaţionalismul senzaţiilor într-un decor tipic pentru Noul Roman face ca impresia covârşitoare să fie cea de urlet conţinut urmat constant de reflexii lucide asupra unei stări de spirit statuare şi calm-intangibile, de sfârşit de Luceafăr: „depărtarea dintre noi se dilată, prin mine trec eu tot mai liber şi tot mai singur” (prin cine trec eu).

Novac nu se fereşte de figuri de stil şi nici de componentele lor de bază, epitetele. Totodată, în această plasare a actantului liric pe un fel de piedestal al însingurării îndurerat-orgolioase se recunoaşte ceva din atitudinea elitistă a unui Emil Botta continuată la noi până la Claudiu Komartin şi mai departe.

Apar des vocabule ca „bătălie”, „luptă”, angajate într-un tango antonimic cu altele precum „şoapte”, „sensibilităţi”, „sentimente”. În timpul lecturii, am avut adesea senzaţia că am în faţă o continuare a filmului Last Tango in Paris.

În acest gen de discurs poetic orice detaliu are importanţă. (Anti)-estetica dezabuzării, ori a caterincii, ori a fleacurilor nu-şi află locul în acest volum. Totul este cu miză, de unde şi sarabanda de hiperbole şi litote, de acţiuni încărcate de simbolism.

Aceste „prelungiri ale permanenţelor noastre”, dublate de umbrele ce indică absenţe, montează o metaforă geometrică a intangibilului, a indescriptibilului: „sunt ca muşcăturile clare şi precise din fructele/ căzute la grămadă, pe jos,/ tu umbli desculţă prin carnea mea vie/ şi din ce în ce mai precisă” (întoarcere).

În sinteză, cauzele eficiente ale volumului sunt lupta, durerea şi însingurarea/dispariţia, cu diverse sinonime. Dar dincolo de multele implicări şi implicaţii, decorul susţine un (ex)-cuplu adamic: „toate păsările zboară şi toţi fluturii colorează/ lumea prin care echilibrând marginile zilei de azi/ noi am trecut” (o stradă cu sens unic).

Ceea ce intenţionează Andrei Novac este să reinstaureze poezia care s-ar fi putut scrie mai mult la noi dacă nu ne-ar fi descălecat comunismul şi nu am fi persistat 45 de ani în alegorii, aluzii, parodii, experimente criptice (în cele mai bune cazuri, căci nu are rost să pomenesc manifestările poetizante dezastruoase). Cum noţiunea de bază a volumului este libertatea responsabilă şi sensibilă, ne dăm seama că ceea ce înainte vreme era interzis acum e cam ţâfnos marginalizat: „din acel loc m-am ferit de moarte, mi-am acoperit/ ochii cu amândouă palmele,/ am râs de câte ori timpul mi s-a părut mai blând/ cu mine,/ acum există limite pe care doar eu le construiesc/ ca pe un zid uriaş din care împart de mâncare/ tuturor” (restul e libertate).

Riscurile abordării ar fi teatralitatea şi patetismul, aşa cum li s-a întâmplat altor poeţi încă nebătrâni, dar narcisişti, aroganţi şi lipsiţi de o generoasă experienţă a vieţii, dincolo de cenacluri şi cârciumi literare. Ceea ce îl salvează pe Novac este modestia, dar şi finalurile geometrice ale multor poeme. Visările şi melancoliile lui sunt atent ţinute în frâu: „un câmp liber/ pe care aleargă nostalgiile legate la ochi,/ simţurile noastre ne fac vulnerabili,/ moartea fiecărei zile este o aşteptare//suntem legaţi la ochi,/ mâinile sunt un/ câmp liber” (ca o linie).

Cum Novac trăieşte de mult în malaxorul literar, dar cum nu s-a complăcut în reţetarul limitat al vreunei grupări, ceea ce întreprinde el aici este o propunere conştientă. Înnoirea se poate obţine prin reciclarea unor discursuri poetice anterioare la altă temperatură, cu altă tehnică şi într-un context diferit: „un spaţiu uriaş pe care îl împachetez/ ca pe un şerveţel,/ destine care se închid la nasturi/ şi şanţuri/ uriaşe care rămân neastupate” (de aici).

Saltul de manieră şi viziune este imens, peste minimalismul elevat al postmodernilor români, peste textualism şi cu aterizare în mare viteză prin visceralitatea douămiistă, oprire dincolo. Rezultatul este această poezie de ţinută, intensă şi controlată de un soft capabil să filtreze artezienele stilistice: „după ce eu o să mor/ vom fi mai grijulii unul cu celălalt,/ tu te vei juca cu fiecare sensibilitate a mea/ lăsată la întâmplare/ prin locurile cu vedere către mare” (sfârşit).

[1] Andrei Novac, Prin închisori şi prin libertate, Cartea Românească, 2018