LECTURI PARALELE

Florica Bodiştean
eseistă, Arad

Confesiunile literaţilor bărbaţi[1]

Liana Cozea este cunoscută pentru cercetarea sistematică şi riguroasă a unui teritoriu cvasiignorat de critica şi istoria noastră literară ca subiect în sine, literatura scriitoarelor  interbelice şi contemporane. Alături de Elena Zaharia-Filipaş şi Bianca Burţa-Cernat, universitara orădeană a trasat liniile de demarcaţie şi de forţă ale scrisului feminin, a stabilit conţinutul exclusiv estetic al sintagmei „literatură feminină”, dar i-a relevat şi elementele de specificitate. Titlurile cărţilor sale vorbesc de la sine: Prozatoare ale literaturii române moderne, Cvartet cu prozatoare, Exerciţii de admiraţie şi reproş: Hortensia Papadat-Bengescu, Confesiuni ale eului feminin, Al doilea eu.

În această nouă carte, fără a părăsi teritoriul literaturii confesive, Liana Cozea abordează un cu totul alt segment de autorat decât cel cu care ne-a obişnuit, jurnalele şi memoriile bărbaţilor scriitori. Dacă literatura confesivă a scriitorilor e altfel decât cea a scriitoarelor e prima întrebare care i se poate pune unei exegete a spaţiului confesiv feminin. Ca talent literar şi ca motivaţie, nu, căci, după cum literatura nu are sex, nici inteligenţa şi sensibilitatea autoscopiei nu au. Şi totuşi, spune Liana Cozea în  preambulul volumului, cu argumentele la care a condus-o exerciţiul punerii în oglinda cărţilor anterioare, există diferenţe de atitudine, psihanalizabile sub aspect genurial în cele din urmă, diferenţe care, într-un spaţiu al subiectivităţii şi sincerităţii maxime cum e confesiunea, e firesc să se exprime. Prima este aceea că bărbaţii preferă diacronia, insistând pe povestirea copilăriei şi a anilor de formare, ca şi pe scrutarea senectuţii, în vreme ce femeile se instalează ferm în prezent. Cea de-a doua se referă la severitatea judecăţii de sine şi a celorlalţi. Bărbaţii, de la cei umorali până la cei sereni, sunt mai blânzi cu ei şi mai tranşanţi cu ceilalţi, au tendinţa obiectivării care îi conduce spre considerarea mediului şi spre satira „bâlciului deşertăciunilor”, în vreme ce femeile, prin activarea mecanismului „ovaric-bovaric”, sunt autojudecători exigenţi, dând glas nemulţumirii, frustrării şi insatisfacţiei faţă de sine şi prea puţin, sau prea firav, faţă de alţii. 

Cu luciditatea şi empatia cu care ne-a obişnuit din cărţile anterioare, Liana Cozea analizează cele patru volume ale „jurnalului nefericirii” lui Mircea Zaciu, publicate la editurile Dacia şi Albatros între 1993 şi 1998, Amintiri şi portrete literare al lui Gabriel Dimisianu (ed. a III-a, Humanitas, 2013), un jurnal atipic, „de idei”, al lui Gheorghe Grigurcu (Jurnal, vol. I, editura Eikon, 2014) şi opul autobiografic Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă publicat de Nicolae Manolescu la Paralela 45 în 2009. Rezultatul este un roman plurivoc, alcătuit dintr-o adiţiune de istorii fixate în rama comentariului critic. Intenţionat n-am scris roman între ghilimele pentru că, dincolo de orice clişeu, cartea se citeşte ca un roman pasionant, despre biografiile spirituale a patru critici şi scriitori contemporani între ei, dar şi nouă şi, în consecinţă, despre evocarea din unghiuri diferite, pe fragmente diferite, a aceluiaşi segment temporal al lumii literare pe care cele patru personalităţi s-au amprentat. Iar faptul că tuspatru îi sunt contemporani autoarei permite multiplicarea perspectivelor analitice prin feedback-ul personal la cele relatate. Cu alte cuvinte, autorul par lui même, mărturisirea despre sine par Liana Cozea, dar şi acelaşi memorialist/diarist şi acelaşi fundal socio-cultural văzuţi fără intermediar, din chiar „viaţa care se vieţuieşte” de însăşi autoarea cărţii. Lectura critică a Lianei Cozea se mută astfel de pe un portativ pe altul, scrutează de la nivelul metatextual interiorul universului textual şi invers, probând din toate unghiurile obiectivitatea analizei.   

În acest cvartet de prim rang al criticii şi istoriei noastre literare, sunt reunite  personalităţi, temperamente, biografii diferite ce se refractă în substanţa diaristică sau memorialistică graţie unui mecanism narcisic al acuzei şi al laudei, căci, punctează autoarea şi observaţia merită toată atenţia, proza confesivă e „revărsarea de iubire de sine”, traducând apriga dorinţă a autorilor „de a-şi adresa elogii, abil mascate în pretinse critici obiective”. Cu siguranţa unei metode hermeneutice verificate, Liana Cozea pătrunde în apele adânci ale adevărului şi mistificării de sine pe care orice exerciţiu scris de developare a sinelui nu le poate evita şi pune întrebările-cheie în momentele de criză şi de incongruenţă ale textului confesiv pentru a chestiona însăşi veridicitatea formulei pe care o investighează. Până unde poate merge „artificiul sincerităţii”, despre care vorbea Barthes, în condiţiile în care sinceritatea e clauza esenţială a literaturii subiective? Ne amintim că în cartea sa despre Ficţiunea jurnalului intim Eugen Simion vedea în această clauză funcţia catalizatorului din reacţiile chimice – niciun element din acest catalizator nu trece în noua substanţă, dar fără el reacţia nu poate avea loc – şi nuanţa aparentul paradox al lui Barthes prin aceea că mai puţin contează sinceritatea actului confesiv, imposibil de cuantificat de altfel, şi mai mult sinceritatea scriiturii, adică „sensul adevărului şi impresia generală de credibilitate” (vol. I, p. 134). Între aceste două repere, cel psiho-moral şi cel estetic, se desfăşoară investigaţia Lianei Cozea, investigaţie ce mobilizează o atenţie subliminală şi o subtilitate analitică ce străbat până la nivelul stratului celular al ercoşeului sufletesc şi spiritual etalat de fiecare caz în parte. Iar de la pragul analizei, autoarea urmează procedeul în sens invers, refăcând întregul şi sintetizând adevărul unui om în formulări memorabile, care îi alcătuiesc efigia.

Cazul lui Mircea Zaciu, cum îl relevă analiza masivului jurnal întins pe zece ani (1979-1980), e cel al unui mare intelectual, fondator de şcoală critică, dar victimă a unei „conspiraţii a destinului”. Un „mizantrop structural”, frustrat şi dezamăgit de viaţă, de apropiaţi, de el însuşi, omul care nu-şi găseşte locul, suferind de un „bovarism al centrului” unde viaţa sa se identifică, în cazurile fericite, cu viaţa Uniunii Scriitorilor, şi de un „complex al provinciei şi al provincialului”. Este jurnalul unui prozator ratat pentru al cărui talent stă mărturie portretistica  caustică ce relevă anvergura unui moralist clasic şi a unui balzacian în metodă. Contradictoriu, dual pe alocuri, pe cât de maliţios în portrete, pe atât de sensibil în descrierile de peisaj. Subiectiv în ceea ce-l priveşte, obiectiv însă în judecăţile critice şi estetice exprimate în tonul elegant al polemicii, cu simţul măsurii şi cu prudenţă.

Aceeaşi fixare a impresiei în câteva tuşe sigure în capitolul despre Gabriel Dimisianu, spirit solar şi echilibrat, nu îngăduitor, ci înţelept, bonom „pentru că îi este proprie mansuetudinea unui om inteligent” cum se poate vedea din evocări – Nicolae Breban, Sorin Titel, Geo Dumitrescu, Florenţa Albu, Ion Horea, Dumitru Ţepeneag, Nicolae Manolescu, ca să dau doar câteva nume –, dar şi din amintirile personale păstrate în aceeaşi zonă a amenităţii: „nu modifică şi nu pune accente grave lucrurilor, nu înfăţişează tragic evenimente sau fapte percepute diferit la vârste diferite”.

Jurnalul unui om singur se intitulează capitolul dedicat lui Gheorghe Grigurcu, jurnal impropriu, extrem de dens, aforistic sau poematic după caz, pe care Liana Cozea îl analizează paradigmatic, ca tip sui generis de discurs: eludând factologia în favoarea ideilor, oferind „o dezvăluire parcimonioasă, aluzivă doar, a laboratorului său de creaţie, a atelierului de lucru”. Jurnalul unui dialog interior al diaristului cu Alter Ego-ul său care-l ocultează şi îl dezvăluie totodată. Organizat tematic şi nu cronologic – vârstele, amorul, similitudinea dintre oameni şi cărţi şi dintre viaţă şi creaţie sunt temele privilegiate. Un jurnal care atunci când se fixează în concretul cotidian înregistrează cu spirit justiţiar lumea literaţilor distribuind accente plastice. 

Despre volumul lui Nicolae Manolescu se poate spune că e pus în abis de o mărturisire a autorului: „M-am obişnuit să scriu despre ce citesc, nu despre ce văd. Impresiile mele vor avea întotdeauna un caracter livresc”. De aceea, spune Liana Cozea, amintirile sale, biografia sa nu seamănă cu ale altora fiind filtrate de la început şi constant prin ecranul înmagazinărilor livreşti. E memoria unei vieţi prin cărţi, o viaţă în care mai întâi apar cuvintele şi apoi fiinţa, sau e parcursul unui om ce se defineşte ca totalitate a lecturilor sale. Urmărind traseul asumării literaturii ca mod de viaţă, de la identificarea primei amintiri legate de un cuvânt, pe la vârsta de doi ani, la cei ai adolescenţei marcate de cititul-pasiune, „erotic”, în biblioteca din camera strămătuşii, până la cititul „birocratic” reclamat de cronica săptămânală ţinută în paginile „Contemporanului” şi apoi ale „României literare”, Liana Cozea vorbeşte despre construcţia unei „poetici proprii a lecturii”. Poetică pe care partea a doua a volumului, Scrisul şi cititul (simetrică celei dintâi, Cititul şi scrisul), o complineşte prin explorarea realului în sinteza unei jumătăţi de veac ce adună laolaltă oameni, cenzură, oportunism, rezistenţă prin cultură, cronici, teme, opere, întâlniri memorabile. Puse faţă în faţă, cele două părţi demonstrează că vocea memorialistului e mult mai convingătoare când vorbeşte despre personaje decât atunci când vorbeşte despre persoane. Iar observaţia Lianei Cozea cu privire la capacitatea memorialisticii masculine de surprinde esenţa şi esenţialul se ilustrează pe de-a-ntregul în autoportretul manolescian, construit din paradoxuri, dintre care să le cităm cel puţin pe acestea: „Mintea mea întrebuinţează abstractul, dar reţine imaginile. Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta), dar se aplică mai degrabă pe lucruri sensibile”.

 Adunând patru vieţi paralele, volumul Lianei Cozea lasă o impresie de mare densitate şi de spectaculos pentru că selecţia faptelor din textele primare urmăreşte să pună în valoare paradigma biografiilor, nodurile şi sensurile lor, nu accidentul, nici banalul cotidian. Marquez are mare dreptate când spune că adevărata viaţă nu e cea pe care o trăieşti, ci aceea pe care o povesteşti. Se vede că un „povestitor de gradul al doilea” sublimează şi mai mult acest adevăr dacă este înzestrat cu capacitatea de a citi persoana din spatele măştii şi de surprinde în exerciţiul confesiv deopotrivă retorica şi spontaneitatea.

[1] Liana Cozea, Patru critici literari. Jurnale şi memorii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2018