LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Rezervat iubitorilor de poveste[1]

Nu sunt la prima întâlnire cu o carte semnată de Kocsis Francisko. Dar ca toate celelalte, şi acest recent volum* m-a introdus într-o lume a convenţiei literare, fermecătoare prin atmosferă şi stilistică. O lume despre care noi mai mult am auzit şi am citit în cărţi. Uneori, în tomuri întregi. De aceea, este admirabil felul cum reuşeşte autorul să prindă în rama fragilă a unor proze scurte şi foarte scurte farmecul unei epoci de mult apuse, cunoscute mai degrabă din „gravuri de epocă” ori din „şopronul baronului”. E vorba despre oameni şi întâmplări din Vechiul Imperiu. Naratorul e când obiectiv, omniscient, când nemulţumit, cârcotaş, vrând să dea lecţii de scriere. Îi place să cultive paradoxul şi să păstreze misterul, incitând astfel cititorul. Despre singurul călător care aşteaptă „într-o gară mică”: „...se simte la el o nepotrivire pe care nu ştii de unde s-o iei, cum s-o explici, deşi nici n-ar trebui, dar năravul acesta de a le şti pe toate se bagă şi aici, unde singura noastră preocupare ar trebui să fie simpla relatare. (...) Deşi îl cunosc foarte bine pe omul acesta (...) nu voi trăda decât elementele necesare din care vom înţelege că are temeiurile sale de melancolie.” (pp. 80-81)

Prima parte a cărţii, subintitulată Secvenţe rurale, include nouă poveşti dintr-un univers predispus, de la Blaga încoace mai ales, poeziei şi veşniciei. Plimbare nocturnă cu şareta evocă o amintire halucinatorie, cu mijloace poetice: „Luna lipsă. Drumul s-a pierdut ca orbul pe câmp. Întunericul e dens ca bezna din mijlocul unui bulgăr de smoală. Un tufiş plin de vrăbii suspină. Uşor de tot, ca o respiraţie reţinută. Sau numai tăcerea foşneşte în ureche. Precum ne amintim foşnetul sării din valul de mare. Sau, pentru cei ce n-au auzit valul sărat, ceva asemănător alunecării argilei ce se usucă într-un mal bătut de soare. Aş mai risca o comparaţie fragilă – cum trage adierea o muselină de linişte peste-o holdă aţipită.” (p. 9) În plus, reintroduce în literatura română ţingălăul, regionalism care indică un areal de dincoace de Carpaţi. Poveştile se ţes în jurul unor oameni care trăiesc în orizontul altor vremi, preocupaţi de plăcerile sufletului: „... bătrânul învăţător Duka, atât de bătrân că a fost tânăr numai între războaie. Şi nici n-aş putea spune că ivirea lui m-a uimit peste măsură; în totul, lucrul cel mai straniu era că nu ştiam că are cal, că a păstrat şareta baronului şi face plimbări pe câmp în nopţile fără lună.” (p. 11) Gheorghe e omul căruia nu-i lipseşte simţul umorului nici la bătrâneţe. Atunci când îi scade memoria, face haz de necaz. Dialogul cu consoarta are ceva din vorba şugubeaţă a humuleştenilor: „– Unde te duci, Gheorghe? – Mă duc să-mi aduc aminte... – Dar ce-ai uitat? – Asta vreau să aflu...” (p. 33) În Moşneagul, baba şi măgarul, se creionează o efigie a ţăranului legat de pământul care, pentru el, reprezintă rostul de a fi şi de a-şi câştiga existenţa. Ar fi minunat să se găsească pictorul care să imortalizeze pe pânză imaginea închipuită de prozator la pp. 36-37.

Două dintre proze evocă figura mamei, de neuitat prin forţa ei de caracter. Ea se impune de departe în faţa fiului printr-o singură dojană spusă la telefon, în proza Hai acasă...: „Şi atunci a pus receptorul în furcă într-un fel care mi-a dat senzaţia că mi-a tras una după ceafă. În clipa aceea ştia că deja eram bătut şi fără să mă fi dus acasă.” (p. 35) Deşi nu locuiesc împreună, cei doi comunică prin semne aparte, telepatice. Despre aceeaşi relaţie mamă-fiu este vorba şi în textul Ca un punct. Aici fiul îşi veghează mama, calm şi tandru, în ultimele zile ale vieţii acesteia.

Personajul din Pârâciosul Palisie şi întâmplarea cu nălucirea face parte din familia ţăranului contemplator, amintindu-l pe Ilie Moromete. Înzestrat cu harul creaţiei, el îşi înţelege rostul, acela de a povesti lumea aşa cum o percepe cu mintea lui de om „bătrân”, dar nu „scrântit”. Hameg, soldatul armatei imperiale este o stranie amintire din copilărie, pe care prozatorul o redă „pe de rost ca pe-o poezie”. Este povestea unui fost combatant care-şi deplânge singurătatea, zbătându-se între credinţă şi tăgadă. O poveste misterioasă, cu elemente supranaturale, citim în Dulăul alb. Autorul porneşte de la un motiv folcloric, întâlnit cu precădere în basme: transformarea/ metamorfoza. Într-o noapte, Galaga, paznicul satului, este atacat de un dulău uriaş, ca o nălucă albă. Reuşeşte să se salveze după ce îl răneşte la gură cu cosorul. Celălalt paznic, Ilie, este rănit în aceeaşi noapte şi apare apoi cu obrazul tăiat parcă de cosor.

În textul Fuga spectaculoasă a baronului în America este narată fapta temerară a unui pilot care zboară 800 de km, în timpul nopţii, cu riscul de a-şi pierde viaţa, pentru a-l salva pe fratele său din ţara cotropită de comunişti. Mamei lor, baroneasa Blanka, i se confiscă averea şi-şi va sfârşi viaţa în singurătate, într-un scaun cu rotile. Proza rămâne memorabilă din pricina unei scene ilustrative pentru relaţia om-animal: „În dimineaţa aceea, tânărul baron a scos calul afară, i-a dat drumul în curtea largă, în zăpada pufoasă, necălcată. Calul a luat-o la goană în galop dezlănţuit în cercuri largi, iar baronul a tăiat-o la fugă prin mijloc, încercând să-i iasă în cale în partea cealaltă, dar când l-a văzut, calul s-a întors brusc şi se-ndrepta spre el cu acelaşi galop nebunesc. Când se afla la câţiva paşi, baronul s-a aplecat, şi-a afundat braţele adânc în zăpadă şi a aruncat-o în aer, spre coama ridicată. Calul s-a proptit pe picioarele din faţă, fornăind zgomotos şi aruncând asupra lui o tornadă de zăpadă, la care baronul a răspuns cu gestul de mai înainte şi-un râs răsunător, încercând să-i arunce zăpadă pe crupă, dar calul s-a ferit sărind într-o parte – fornăia cu nările largi aproape vârâte în omătul făinos, încercând să se bulgărească unul pe altul, se roteau ameţitor de ziceai că joacă ceardaş pe un drac de melodie. Şi totul a ţinut până când baronul a căzut cât era de lung şi a rămas culcat, râzând cu ochii spre tărie. Atunci, parcă simţind că hârjoana i se cuvine şi lui, s-a aruncat şi calul în zăpadă şi s-a rostogolit de câteva ori de pe-o parte pe alta cu aceeaşi veselie, nechezând. Ce straşnică nebunie, ziceau oamenii, ce straşnică nebunie!” (p. 17)

Secvenţe(-le) urbane sunt în număr de opt. Proze străbătute de nostalgia uliţei copilăriei. Cu vrăbii gălăgioase, cu figura bunicului, prietenul nepotului (Copilul şi vrăbiile). Cu un platan, copac care duce şi el dorul ţinutului „în care nu există oraş” (Ce se vede de la un colţ de stradă). Autorul are, de asemenea, talentul de a portretiza oameni simpli, de a le evidenţia umanitatea. Proza în care Lina e „fata cu cântarul” se vrea o poveste de dragoste despre forţa transformatoare a acestui sentiment copleşitor. O poveste de iubire cu toate ingredientele de rigoare: coup de foudre, aşteptare, înflorire/deşteptare şi suferinţă. Pentru că la fel ca toate iubirile neîmpărtăşite/neîmplinite, şi aceasta este una tristă.

Drumul spre celebritate se constituie într-o parabolă a lumii pe dos în care trăim. Cu vedetismul ei găunos şi cu confuzia de valori: „– Dacă faci vreo mare trăsnaie, ceva ce n-a mai făcut nimeni, mai devreme sau mai târziu devii faimos, se scrie despre tine în ziare, poate şi în cărţi, se povesteşte, devii o legendă.” (p. 77) În contrapartidă, Strada salcâmilor, al şaptelea copac de pe partea numerelor cu soţ narează o întâmplare, un posibil şi neştiut act de curaj în comunism. Copiii lui Pridanis vorbeşte despre neprevăzutul vieţii, iar Vizitatorul este o nouă halucinaţie pusă în pagină despre presimţirea sfârşitului. Proza cea mai realizată dintre aceste Secvenţe urbane este, fără îndoială, cea care dă titlul volumului. Prin arta cu care prozatorul ţine în mână balansul între realitate şi supranatural. Un tren intră în gară neanunţat, nicio uşă nu se deschide, nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Singurul călător care-l aşteaptă pleacă acasă, după ce găseşte o scrisoare de la iubita care l-a părăsit, dar fratele lui îi recunoaşte scrisul pe filele scrisorii. De fapt, e un mod ingenios de a retrăi o despărţire şi de a-i găsi o explicaţie.

Alte secvenţe, al treilea capitol al cărţii, include opt proze. Autorul a rămas fără chibrituri ne închipuie ca pe nişte figuranţi introduşi în piesă (în viaţă adică) cu un scop limitat, numai de el ştiut. „Cine este el/ El este uşor de ghicit.” Dar se joacă de parcă am avea veşnicia în faţă. (p. 127) Pe aceeaşi temă e proza Pregătiri de călătorie, un rezumat al vieţii şi al morţii în şapte rânduri. Pelerinul din Matei, omul cu chip de biserică e apostolul care ştie tot, simte tot şi-i salvează pe cei aflaţi în suferinţă. Însemnări cu pensulă nesigură de învăţăcel e un exerciţiu zen. Râsul e de mai multe feluri: sănătos sau unul care „spintecă şi sărează”. Personajul e greu de stăpânit de narator pentru că încearcă mereu să i se substituie.

Plimbări cu Freud este cea mai amplă proză din volum (81 de pagini). Personajul, Peter Halmer, cade pe peronul gării din Viena şi pare că şi-a pierdut memoria. La spital, îi trezeşte interesul medicului neurolog de la spitalul general din capitala imperiului, celebrul Freud. Pentru că vorbeşte mai multe limbi şi părea „un om cât se poate de normal, civilizat, cult.” (p. 217) Nici hipnoza, nici călătoria la Budapesta nu-l ajută să-şi recapete cunoaşterea de sine. Cei doi bărbaţi cu care se întâlneşte şi care susţin că-i sunt fraţi, îi reinstalează memoria, îl resetează. Va dispărea, lăsându-i medicului o scrisoare care-l v a şoca pe acesta. La puţin timp, va fi ucis arhiducele Franz Ferdinand, la Sarajevo. În toată nebunia, două lucruri devin limpezi: izbucnirea războiului şi fotografia din ziar a lui Gavrilo, care semăna cu Halmer. Această ultimă proză susţine suspansul până la capăt. Finalul pare plauzibil. Dacă până acum extratereştrii ni se prezentau, în filme şi cărţi SF, ca fiind altfel alcătuiţi, acum ei ne seamănă fizic întru totul. În primele zile după lectură, mă tot uitam pe stradă, în dreapta şi în stânga, şi mă întrebam: câţi ca noi, câţi ca ei? În textul Secretul lui Cartesius naratorul mărturiseşte: „Nu vreau prozeliţi, ci iubitori de poveste.” Depun mărturie că dorinţa i-a fost îndeplinită.

[1] Kocsis Francisko, Un roman într-o gară mică, proze scurte şi foarte scurte, Editura Polirom, 2018