LECTURI PARALELE

Adrian Dinu Rachieru
critic literar, eseist, prozator, Timişoara

„Metafizica” subteranei[1]

Uns recent „vlădică al poeziei din Banat” de către Ion Marin Almăjan, efervescentul şi imprevizibilul Octavian Doclin îşi oferă, prin Poeme libere (Editura Gordian, 2018), o nouă deschidere, observa temeinicul exeget Mircea Bârsilă, invocând, în Prefaţă, adierile thanaticului. Şi, paradoxal, închide un ciclu, într-o carte-sinteză (cf. Tudorel Urian), fără a fi, însă, o antologie. Evident, mânaţi de ticuri didacticiste, putem descoperi „vârstele” acestei lirici, frisonată de marile întrebări, aspirând dintotdeauna spre esenţializare şi marcată, mai apăsat acum, de desolarizare, cum nota prefaţatorul. Accentele thanatice sunt contrapuse exerciţiilor de anamneză, coborând în „ţinuturile luminoase ale memoriei”, descoperind lumea cu „ochii (tăi) cruzi de copil”. De fapt, convieţuiesc două lumi în această poezie meditativă, sub control, de potenţial semantic şi reverberaţii culturale, pe portativul dubletelor antinomice. Adunând poeme din Cartea Subteranei, Octavian Doclin îşi mărturiseşte viaţa secretă, acele „răsaduri de viziuni, de halucinaţii”, adulmecate acolo; subterana este, deopotrivă, un loc paradisiac şi infernal, favorizând „învierea şi răpirea”. Şi unde descinde „măcar o dată pe lună” (v. Amantul), atras erotic de „trupul de tăciune” al Morţii. Să fi secat, „după atâ­tea revărsări/ prin subteranele imperiale”, fluviul Tavi? Nici vorbă, poetul „după atâta mişcare/ şi după puţină odihnă/ îmbrăcat într-o platoşă nouă/ de sudoare/ se pregăteşte să o ia/ de la capăt” [v. (avant la lettre)]. Desigur, invocând, sub pecetea nostalgiei, vremurile când „subteranele/ îi erau atât de tinere”...

Să observăm că odată cu Sărbătorile (Editura Gordian, 2016), sub un titlu derutant, promiţând ieşirea din profan, prolificul Octavian Doclin câştiga în gravitate şi îşi atesta, prin tatuajele timpului, „pârguirea”: tânărul imberb de altădată devine „un bătrân ciudat”, sărbătorind – la „vremea socotelilor ” – „femeia vieţilor lui”. Iar „mâna care scrie/ putrezind în sudoare” anunţă „doclinarea”, invocând un şir de sărbători nescrise, inventate, neînţelese, inutile etc., trăite „numai în copilărie”.

Octavian Doclin, se ştie, are obsesia titlului. Odată aflat, poezia curge din acest „izvor divin”, volumul se încheagă, capătă coerenţă prin acumulare, cum observase Paul Aretzu. Îmbogăţit cu „şase stenturi”, poetul acuză acum „melancolia subteranei”; lirica „oarecum confesivă”, narativă, reţinând elemente biografice, defineşte un topos personal, câştigând ca meditaţie existenţială. Cu reputaţie de boem, cultivându-şi grijuliu legenda, Octavian Doclin este, de fapt, un poet cu program. Un autor cerebral, livrând ritmic cărţi elaborate, foarte atent la poziţionarea sa în câmpul liric, grijuliu cu propria-i posteritate. E drept, rigoarea se manifestă intra muros, alternând „halucinaţiile treze” cu pauzele igienice, vizând decuplarea; adică acele „morţi scurte”, cercetând, în „scufundări ritualice” (cf. Mircea Martin), cărările subteranelor când „umblă pe acoperişurile lumii”. Şi apoi „revenind la suprafaţă”, cum ne încredinţează în Crucea Subteranei: „în realitatea reală adică/ cu o altă memorie/ cu alte Sărbători”. O viaţă duală, aşadar.

Flexibil, greu de „prins”, un solitar cu reputaţie de boem, cum ni se tot repetă, laconic, misterios, în autoevaluare, cu problematizări, ezitări şi reveniri (redefinindu-şi programul), cercetând cu uimire lumea, părând a fi cantonat într-o formulă, elogiind „poemul scurt”, alternând – „încă în har fiind” – gravitatea şi ceremonialitatea, un eretic sentimental, de fapt, trăindu-şi poezia, celebru şi pentru isprăvile nepoeticeşti, intrate în folclorul breslei, Octavian Doclin are un traiect spectaculos, plin de imponderabile, deşi, vizibil, inspiraţia nu e dezordonată, iar poetul se dovedeşte consecvent cu sine. Încât o fixare în efigie nu e chiar lesnicioasă. Este boem sau constructor? Este prolific (dacă vom contabiliza volumele, numeroase) sau se vrea minimalist, scuturându-se de podoabe, visând esenţializarea, prinzând „fragmente de existenţă” în concentrate aforistice? O fi un sentimental ingenuu, împrumutând, ca optzecist, masca textualistă, un ascetic disimulat, un ironist tandru etc., ştiind, scria altădată, că „plecat e anotimpul romantic/ deşi luna mai trece pe cer” (v. Dincolo de umbră). Spirit neliniştit, şocând prin ritmicitatea apariţiilor editoriale, căutător febril, dar şi încrezător în propriu-i potenţial, captiv al unei prelungite adolescenţe (trecută prin rememorare), dar impresionând prin luciditate („extremă”, zice Emanuela Ilie); bucurându-se, cu precocitate, de minunăţiile din jur (în „înflorire”), o lume însufleţită de sacralitate, învăţând „trecerea”, invocând îngemănarea viaţă/ moarte şi aflând, dibuind noimele fundamentale, unitatea ei armonică.

Doclin, observa esenţial Ion Pop, poetizează faptul de a scrie. Aşa fiind, ne putem întreba dacă, „obsedat de verb şi poem, ca mai tot optzecistul” (cf. Marian Popa), el ţine sever de tabloul optzecist, cu atâtea valori permutabile, îndatorate ingineriei textuale şi protecţionismului generaţionist. În pofida afinităţilor, constatăm că el lipseşte din pomelnicile curente. După unii exegeţi, Doclin s-ar fi sustras optzecismului (cf. Doru Timofte); după alţii, aderarea a fost lentă, dar proiectul optzecist a fost „asumat cu convingere”, crede Cristian Livescu. E drept, plasat în ariergardă, atent la mutaţiile de poeticitate, încercând – sub flamura sincronizărilor – o combinatorie pe care s-a bătut multă monedă, fără a îmbrăţişa entuziast tehnica „textualizării”, ca „soluţie vicleană” a ideologiei post-kominterniste, cum afirmă Theodor Codreanu. Dintre cele trei componente ale optzecismului pe care mizează Cristian Livescu (sete de comunicare, subversitate esopică, textualism), doar prima l-ar fi atras, credem, pe poetul din Caraş (n. 17 februarie 1950, la Doclin). Dar „setea de comunicare” să fie o marcă (doar) a optzecismului?

Or, Octavian Doclin, cel din perioada începuturilor, era fascinat de mitologia locului. Debutase în 1979 cu Neliniştea purpurei, dar fusese găzduit în volumul colectiv Uneori zborul (1973) şi, anterior, în antologia Ritmuri din Ţara lui Iovan-Iorgovan (1970), invocând miraculosul izvor, râul, pădurea, crinul, Muntele etc., vădind un demers elaborat, cu evident palpit cultural. O poezie intelectuală, calificată ca atare, neezitant, de Al. Piru. Cu precizarea că miracolul rostirii se consuma sub pavăza misteriilor. Şi că silinţele euforice nu-l transformau într-un autor „de diapazon”, cultivând scrisul-melodie. În schimb, interesat de metamorfozele poemului, el însuşi în metamorfoză „programată”, poetul – pendulând între luciditate şi transă – îşi va subordona emisia lirică dublului mesaj, pe suportul dublei naturi, între verticalitate („Muntele”, ca imaginar ascensional) şi retractilitate (deşi „golful” adăposteşte „ape verticale”): „Trup şi suflet/ dorinţă şi plăcere/ eşti atât cât îţi eşti doar ţie dator/ o frumoasă poveste de dragoste şi moarte/ un paradox/ o echivocă siguranţă de sine/ un dublu punct de vedere” (v. Dublu punct de vedere). Bineînţeles, acest intimism reflexiv, de reverberaţie cosmică, împreunând alchimiile melancoliei, misterele arhaice, naturismul, setea de puritate, reveriile mântuitoare se sustrage constrângerilor evenimenţialului. Este o poezie trăită, sentenţioasă, poetul (scrib, „paznic” etc.) răsfrângându-se în oglinzile textului, coborând în sine, printr-o retragere care trezeşte „amintirea luminii din copilărie”; şi care confirmă supoziţia lui Mircea Martin, criticul notând că poezia docliniană celebrează jocurile timpurilor. Fireşte, sub ritualul privirii, „cu ochi noi”, contemplând – expansiv – minunea creaţiei şi concomitent, prin contragere, „închisă în sine”, deoarece poetul ne prevenise: „fără milă e ochiul”. Dovedind că „metamorfozele” sale, aparţinând unui liric rebel-reflexiv, în mişcare, cititor habotnic, ţin de fulgerul unui gând, iscând o viziune, exploatată cu sârg până la epuizare. Cu ciudate şi calculate alternanţe. În acest regim, apreciat, lăudat pentru hărnicie, mereu în căutare, doritor de înnoire, poetul are, dincolo de ispita recapitulativă, câte „o sclipire”, folosită până la secătuirea filonului; după care, abandonându-l, porneşte în altă direcţie, făcând riscantă orice tentativă etichetologică, oricum fatalmente reductivă. Încât ceea ce putem afirma fără tăgadă ar fi tocmai continua sa reinventare: impetuos sau delicat, rob şi sacerdot, boem incorigibil sau ludic textualist, scuturându-se de pericolul manierist, oscilând între orgoliu (emfaza bănăţenismului e binecunoscută doar) şi smerenie, poetul, fie discursiv, fie, dimpotrivă, laconic, acceptând poza sau cultivând fronda, şi-a „construit” un Kosmos. Cu instincte bune, orientat în jungla scriitoricească, cu atâtea grupuscule în agitaţiune, vădind diplomaţie literară, prietenos, sociabil şi, paradoxal, însingurat, informat, onest, Octavian Doclin se vrea „mijlocitor”. El „funcţionează” ca lider, stimulează, pune în legătură, se mişcă dezinvolt în viaţa coralieră a literaţilor. Dar mai presus de toate ştie că a fi înseamnă a fi poet. Încât, în tovărăşia prietenoasă a cărţilor, îngrijindu-şi metabolismul liric, fostul profesor şi referent literar, actualmente redactor-şef al revistei „Reflex” şi director al editurii Modus, respectă cu sfinţenie un program.

Desigur, ar fi riscant a lansa profeţii, aproximând ce se va întâmpla cu scrisul doclinian. Aflându-şi o cale proprie, imprevizibilul poet e fidel acelei aspiraţii „spre esenţă”, inuită cândva, în anii tineri, de Gheorghe Grigurcu, urmând calea esenţializării; respingând, aşadar, verbiajul nestrunit, poemele despletite, aluvionare, credincios, însă, unor repetate şi râvnite reîntoarceri. Precum ne anunţa altădată: „După o penitenţă fulgerătoare/ în camera cu pereţii de plută/ cu forţă deplină, stăpân peste ceilalţi,/ oficiază acum în templul poemei/ noua sa religie./ Rob şi sacerdot./ Iubind în libertate şi murind liber/ întru aceiaşi reîntoacere repetată/ în îngândurate cărţi de poezie” (v. Rob şi sacerdot). Dorind, desigur, ca osteneala mâinii scriitoare să izvodească invidiabile „cuvinte pietrificate”, lansând – pe cerul amintirilor – „o dâră de lumină”: „Fiindcă, iată, de-acum/ fiinţa mea va sta tot mai întreagă/ sub semnul stelelor căzătoare./ Voi lăsa pe cerul amintirii voastre/ doar o singură dîră de lumină./ Mă veţi căuta, unii nerăbdători, alţii nepăsători,/ chiar printre aceste litere, agresîndu-vă./ Eu voi sta lîngă ele, ascunse ca-ntr-un nor./ De-acum nevăzut. Voi, auzindu-mă./ Şi uite-aşa începem o viaţă nouă./ Tot împreună.” (v. Fără titlu...)

Poet-spectacol, de reală vocaţie, întâmpinat cu generozitate, Octavian Doclin şi-a temperat înclinaţia elegiacă (euforizantă, iniţial) şi, prin acumulări succesive, fortificându-şi timbrul propriu, trecut prin fenomenul natural de individuaţie a confirmat că, într-adevăr, debutul său nu a fost unul „de toate zilele” (cf. Gh. Grigurcu). Refuzul retorismului, „seducţia concentrării” (cum nota, pătrunzător, Anghel Dumbrăveanu la acel ceas incert), i-au călăuzit „drumul spre coacere” (v. Pârga II, 2005), trăind poezia ca febră. Şi poetizând-o „cu ochii deschişi”, într-o creaţie intens vizuală, ştiind că „muzica ochilor e lacrima ce sună/ peste cuvântul ascuns ca o rană” (v. Muzica ochilor). Se înţelege, ochiul doclinian „se surpă” în suflet (v. Surparea privirii), orbirea îl ameninţă, cum ne şi anunţa într-un Poem minim: „Când scriu sunt orb./ Doar cuvintele mă mai văd”.

În fine, în chip de hermeneut, de o enervantă ordine, Octavian Doclin ne oferă, la tot pasul, bogate şi utile lămuriri asupra intenţiilor care-i animă/ provoacă strădaniile lirice după ieşirile din „subterană”, dovedind şi o pilduitoare atenţie „memorială”. Dar Octavian Doclin nu e doar poet. Capabil de mari solidarizări, fălos pentru obârşia bănăţeană (reînviind un Banat arhetipal, frisonat de spaima ieşirii „din rosturi”), la distanţă de actorii şi fracţiunile optzecişti/ optzeciste, imun la ispitele secularismului, refuzând malaxorul Postmodernismului, el se vrea un vizionar şi, deopotrivă, un vigilent constructor, implicat în viaţa literară a zonei. Boema sa, câtă mai e, se consumă, precizăm, extra muros. Iar poezia, îndatorată existenţialului, glisează/ a glisat dinspre arealul rural spre un livresc ontologizat, avertizându-ne că nimic nu e întâmplător în seria întâmplărilor pe care le-a traversat. Ca bănăţean neprovincial, Octavian Doclin, construindu-şi răbduriu identitatea (mobilă), iubind metamorfoza, nădăjduia la „sublima identificare”, anunţată dealtminteri: „Un cerc în alt cerc se închide/ orbirea şi căinţa/ plăcerea suavă şi mântuirea// alt cerc un alt cerc deschide/ mâna şi trupul/ indecizia şi umbra// cerc închis peste cerc deschis/ sublima identificare” (v. Identificare). Provocatoare, cercurile docliniene ne invită la un îmbietor periplu exegetic. Ceea ce presupune o revizitare a operei. Acolo, în recluziune, în „partea secretă a vieţii”, ia naştere poemul/ poema, revenind enigmatic cu o nouă memorie. Chiar dacă arhitectonica volumelor probează resortul lor autoreferenţial, vădind, nota Marian Odangiu, o certă „vocaţie  reiterativă”.

Ieşind din subterană, redescoperind, întremat, lumea (realitatea reală), poetul o. d. îşi trăieşte proiectiv „viaţa dublă”, reinventându-se, viziunile sale, în orizont transcendent, fiind, într-adevăr, „închipuiri ale poemelor viitoare”. „Zăcămintele subteranei” aşteaptă... Dar până în 2020, când va deveni septuagenar, nu ne mai ameninţă cu un nou volum (v. Mărturisire), chiar dacă, pregătind acel opus sărbătoresc, poemele au început să curgă. Într-adevăr, aşa cum ne asigura în Punct şi de la capăt (probabil viitorul titlu al cărţii aniversare, marcând „începutul vârstei septuagenare”), poetul „îmbrăcat într-o platoşă nouă/ de sudoare/ se pregăteşte să o ia/ de la capăt.”

[1] Octavian Doclin, Poeme libere, Editura Gordian, 2018.